16 noiembrie 2009

Confuzii în reluare

Te iubesc cum nu am crezut vreodată că o să o fac. Te iubesc poate prea mult şi mi-e frică. Mi-e frică să nu rămân din nou eu cea dezamăgită şi tristă în serile reci ce vor urmă. Astăzi mi-e frică de viaţă. Pentru prima dată mi-e frică de ceea ce simt şi de ceea ce ar putea să facă din mine toate aceste sentimente. Mi-e frică că o să pierd din nou lupta cu mine din vină lor. Mi-e frică că o să mă pierd din nou şi că sacrificiul va fi prea mare. Mi-e frică că nu o să am parte de aceleaşi lucruri pe care eu le dăruiesc. Mi-e frică să visez din nou pentru că mai apoi să mă trezesc la realitate şi totul să se transforme într-un nou coşmar din care nu o să mai pot să îmi revin. Mi-e frică să merg la culcare şi să mă gândesc că „mâine” se va transformat într-o zi în care suferinţă şi lacrimile îşi vor face din nou lăcaş. Această spaima că zâmbetele vor fi urmate de lacrimi mă sperie şi îmi dau mereu senzaţia de frică. Nu vreau să fiu din nou eu cea care voi suferii în timp ce te voi privii râzând. Pentru că să te pierd ar însemna să „mor” într-un mod mult mai dureros decât atunci când pur şi simplu nu mai exişti, nu mai simţi, când totul în jur e tăcut şi trecut. Ar fi o „moarte” a sufletului într-un înveliş viu şi asta ar însemna cu adevărat durere. Căci chinurile unei pierderi sunt tragice şi cumplite. Pentru că să te pierd ar însemna să îmi dărâmi din nou lumea pe care cu atâta devotament şi dragoste am clădit-o din nou. Pentru că tu ai fost cel care mi-ai dat forţă să o iau de la început. Pentru că tu ai fost cel care mi-a înapoiat visurile şi speranţele. Sunt azi din nou aici datorită ţie şi doar tu ai putea să mă doborî din nou la pământ şi să îmi spulberi dintr-o mişcare tot ce am. Pentru că fără ţine totul pare acum fără sens şi fără noi lumea mi-ar părea goală. Căci de la ţine am învaţă din nou să zâmbesc atunci când de mult uitasem ce însemna acest cuvânt. Am învăţat cum e să simt din nou că sunt fericită şi că totul în jur nu mai contează când suntem împreună. Prea multe lucruri am pierdut pentru că acuma să te pierd şi pe ţine. Prea multe cuvinte au rămas pierdute în timp pentru că azi să îmi fie teamă să spun ce simt cu adevărat. Nu pot să mă mint şi mi-e frică de ţine. Mi-e frică că poate tu nu mă iubeşti aşa cum eu o fac, că sentimentele tale nu sunt la acelaşi nivel cu cele pe care eu le port în mine. Mi-e frică că indiferenţă ta o să mă doboare într-o zi la pământ şi fără să vreau o să te pierd şi o să te văd plecând fără să pot să mai fac nimic. Că o să mă simt din eu cea vinovată că nu te mai am şi că mă voi ţară din nou să „recuperez” ceva ce poate niciodată nu am avut. Mi-e frică că o să vrei să pleci şi că eu nu voi putea să te las să faci acest lucru. Mi-e frică de ceea ce aş putea să găsesc dincolo de această fericire ce azi îmi pare atât de fragilă. Poate sunt eu cea care nu ştie să dovedească ce simte sau poate eşti tu cel care nu ştie să arate acest lucru şi atunci ne-am putea pierde. Nu vreau să îmi doresc să plec şi mai apoi să îmi pară rău. Mi-e frică că încă nu te am şi că mâine nu o să mai fi aici. Mi-e frică că voi rămâne singură şi că într-o zi vei uită să îmi mai zici că mă iubeşti şi atunci mă voi pierde şi voi uită să mai trăiesc. Voi fi doar eu şi lumea mea. O lume fără sentimente şi simţiri. O lume goală şi pustie. O lume fără sens...

Un comentariu: