Tu...

Tu... tu vei rămâne mereu zâmbetul meu de primăvară. Adierea vântului ce îmi va sufla mereu prin vene, căldura soarelui ce ma va încălzi mereu în noptile reci de vara. Tu... vei ramâne mereu speranta, clipa de fericire permanenta, întruchiparea perfectiuni într-o lume atât de defecta. Secundele din orele care vor trece greu în iernile friguroase si tarzi. Tu vei ramâne mereu visul, iluzia, dorinta ascunsa. Indiferent de vremuri tu vei ramâne aici ascultându-mi pasii pierduti în amintiri. Tu... tu o sa ramâi mereu îngerul meu din lumea asta plina de demoni, de tradatori, de falsi iluzionisti. Tu vei ramâne mereu viata de dincolo de orice fel de moarte, ploaia ce îmi va bate la geam strapungându-mi tacerea. Tu vei ramâne mereu caldura din zilele geroase, zapada, dimineata cetoasa. Tu... tu o sa ramâi mereu parfumul noptilor cu luna plina, al serilor pierdute-n asternuturi reci, al timpului ce îsi numara zilele gresit. Tu vei ramâne culoarea din scala de gri, albastrul vietii, verdele prospetimii. Tu vei ramâne mereu gândul meu ascuns, freamatul noptilor albe, amintirea mereu vie, ideea neasteptatului, durerea pierderii, lacrima pierduta de fericire, motivul de a merge înainte fara frica. Tu... tu o sa ramâi mereu aceea parte din viata mea pe care nu as vrea ca sa o uit niciodata. Tu vei ramâne mereu acel „tot” care îmi întregea existenta, aceea parte fara de care nimic nu ar avea rost. Caci, chiar daca am lasat în urma tot tu esti înca aici, chiar daca am plecat, ramâne tot ce am avut, chiar daca totul începe cu „a fost odata...”, povestea va ramâne mereu vie, tu vei ramâne mereu povestea mea fara sfârsit, eu... eu voi ramâne uitata, caci am pus punct capitolului neîncheiat.