Ne vom întâlni..

Şi ne vom întâlni undeva la mijlocul drumului pe o plajă pustie, la răsărit, unde nisipul limitează ziua de noapte şi unde niciodată nu e nici prea întuneric, nici prea lumină. Unde marea se linişteşte când ne simte atingerea şi valurile se pierd în largul ei pentru că astfel să putem să îi contemplăm măreţia. Unde nu există cald, unde nu există rece, unde nu există viaţă, unde nu există moarte. Unde se întâlnesc visele şi se conturează în realitate şi unde cosmarurile pier în adâncuri necunoscute. Unde nu există bine, unde nu există rău, unde circumstanţele sunt parfumul decorului, unde destinul îşi pierde conturul şi se contopeşte cu apă. Unde iluzie sunt ţesute cu fire de nisip, unde idealurile plutesc în larg pe valuri. Şi ne vom întâlni undeva unde soarele e prieten cu luna, unde trupurile vor trăda păcatul, unde cerul va fi martorul unui dezmăţ de iubire, unde marea ne va judeca pentru o clipă de pasiune şi ne va condamna la o veşnică uniune. Unde mâinile îşi vor întâlni degetele, unde porii pielii îşi vor cunoaşte umezeala. Unde lacrimile ne vor hrăni momentul, unde zâmbetele vor decora pustietatea. Unde nu există cuvinte, unde gesturile trădează stările şi privirile sunt cele care scriu povestea...

Dacă ţi-aş spune...

Dacă ai şti cât mi-e de dor... Dacă ţi-aş spune...

Atât de dor încât ţi-aş desena chipul pe o foaie
Şi uitând că e doar un simplu contur ţi-aş mângâia fata
Atât de dor încât visele se transformă în coşmaruri
Când dimineaţă mă trezeşte liniştea surdă a singurătăţii
Atât de dor încât ochii au uitat să mai plângă
Şi au oglindit fiecare lacrimă într-un picur de ploaie
Iar afară astăzi plouă neîncetat
Atât de dor încât mă privesc în oglindă şi îţi zăresc privirea
Îmi caut ochii dar nu pot să îmi aflu reflexia
Atât de dor încât buzele îţi caută amarul
Pierdut pe irul ce îl foloseai din când în când
Atât de dor încât mâinile îşi plimbă degetele pe o poză
Şi dansează în ritmul zâmbetului tău rămas parcă împietrit
Atât de dor încât liniştea camerei îmi asurzeşte ecoul
Când pierdută în decor vreau să strig cât mi-e de dor
Atât de dor încât lumina pală îmi pare că-ţi traduce umbră
Şi te aşează într-un colţ de unde mă priveşti impunător

Dacă ai şti cât mi-e de dor... Dacă ţi-aş spune...

Cum noaptea mă ineaca-n lipsa ta şi uit să mai respir
Cum ziua m-amăgeşte cu uitarea şi cum cărarea îţi caută pasul azi pustiu
Cum liniştea m-apasă pe amintire şi-mi scoate-n prag tot ce am avut
Cum întunericul te-aduce în neştire în mintea mea cu tot ce am pierdut

Dacă ai şti cât mi-e de dor... Dacă ţi-aş spune...

Câte cuvinte n-am putut să îţi rostesc, câte am ucis
Şi câte nopţi am irosit, câte caiete-ţi poartă al tău nume
Şi câte litere pe foi s-au risipit
Şi câte gânduri ascunse printre stări când întrebările nu îşi găseau răspuns
Şi câte vine când un simplu "îmi e dor" era de-ajuns
Şi cât am plâns, şi cât am râs, cât am uitat
Şi cât am aşteptat să vi să mă găseşti aici, cât încă n-am plecat
Cât m-a durut, cât n-am ştiut, nu mi-a păsat,
Cât te-am iubit, cât te iubesc, cât am sperat...

Dacă ai şti cât mi-e dor... Dacă ţi-aş spune...

Unde eşti copilărie...

Unde eşti copilărie, când ai plecat şi mi-ai lăsat camera aşa pustie?

Unde sunt chiotele ce răsunau a bucurie, unde sunt visele, poveştile fără sfârşit?
Copilărie de ce-ai plecat şi nu ai mai venit?
Unde e soarele ce ne trezea de dimineaţă şi ne umplea de energie şi de viaţă?
Unde a rămas cărarea care somnoroşi ne conduce spre şcoală?
E clopoţelul mut şi clasa a rămas în urma goală
Unde am uitat păpuşile care odat' stăteau şi m-aşteptau în colţ de pat?
Unde sunt anii să îi condamn că au venit şi-atât de repede au şi plecat?
Unde eşti tu copilărie? Tu, mamă, de ce m-ai lăsat prin timp să trec?
Hai spune-mi o poveste căci tu şti o mie, învaţă-mă să-nving destinul sec
Hai ia-mă-n braţe şi spune-mi noapte bună, spune-mi cum mă păzeşte de pe cer cea mândră lună
Sărută-mă pe frunte şi apoi să pot să îţi ascult pasul greoi
Priveşte-mă cu duioşie dulce mamă când vezi cum anii ca să mergem după ei ne cheamă
Ia-mă de mâna să nu îmi fie frică de clipă care trece după clipa
Unde eşti tu copilărie? Tu, tată, de ce n-ai spus cum o să fie?
Hai să-mi opreşti secundele în loc să pot cu tine înc-o dată să mă joc
Hai să-ma-nveti cum să nu plâng atunci când este greu şi să îmi zici că eu te voi găsi aici mereu
Ridică-mă de jos cum din nisip mă ridicai odată şi spune-mi cum că timpul e menit să treacă
Priveşte-mă să văd în ochii tăi puterea şi să învăţ că viaţa nu-ţi oferă doar alinturi şi răsfăţ
Dar unde eşti copilărie? Unde-ai rămas să-mi spună cine ştie
Şi nici decorul nu mai e la fel, se văd urmele anilor trecute peste el
Oglinda ne păstrează amintirea chiar dacă nu ne recunoaşte azi privirea
Unde eşti tu copilărie? Când ai plecat şi eu nu am simţit
Copilărie de ce şi înapoi nu ai venit?

O poveste...

Haideţi să vă spun o poveste... Nu începe cu a fost odată, începe cu aşa a fost mereu. Trecem prin viaţă în timp ce după noi târâm un sac plin de zâmbete, de lacrimi, de suferinţă, de momente fericite, de împliniri, de dezamăgiri, un sac plin de experienţe, de lecţii de viaţă pe care uneori le învăţăm şi de care alteori uităm şi ne prezentăm în fata timpului cu lecţia neînvăţată pentru că mai apoi tot viaţa să o învinovăţim de ceea ce ni se întâmplă. Trecem prin timp şi uităm că secundele ne sunt în aceiaşi măsură şi cel mai bun prieten şi cel mai mare duşman şi uitam să profităm de fiecare clipă şi să ne bucurăm că încă ceasul îşi mai mişca acele. Singura luptă pierdută încă dinainte să fie începută este lupta cu această "măsură" care ne conduce existenţa. Viaţa nu se bazează numai pe noroc şi pe destin. Uneori mai are nevoie şi de "prezenţa" noastră ca să funcţioneze aşa cum trebuie. Degeaba stăm cu mâinile încrucişate şi aşteptam ca totul să ne fie pus în braţe de-a gata. Dacă am primi totul fără să mişcăm măcar un deget unde ar mai fi rostul de a trăi. Dacă nu ar trebui să luptăm pentru nimic unde ar mai fi bucuria unei reuşite. Dacă doar am zâmbi în fiecare moment unde ar rămâne extazul clipei când după o mare de lacrimi eşti cuprins de căldură unui surâs. Toate aceste schimbări de stări sunt cele care ne fac de fapt să simţim că trăim, că existăm. Judecăm oamenii după aparenţe şi uitam să privim mai departe de un simplu ambalaj. Aruncăm cu păreri în stânga şi în dreapta fără să avem argumente, fără să cunoaştem esenţa. Nu chipurile fac diferenţa însă ceea ce se transmite prin intermediul lor. Punem etichete fără să ştim conţinutul şi când ne dăm seama că am greşit ori e prea târziu ori de cele mai multe ori uităm şi să ne pară rău de greşeala făcută. Suntem toţi făcuţi din aceleaşi elemente, cu toţii avem voie să greşim şi să ne reparăm greşelile pe care le facem. Cu toţii avem voie să facem alegerile fără ca ceilalţi să ne condamne pentru ele. Admir oamenii care ştiu să plângă, care ştiu să zâmbească, care îşi asumă faptele, care îşi recunosc greşelile, care îşi îmbrăţişează curajoşi defectele şi care îşi recunosc calităţile. Admir oamenii care mă ceartă atunci când greşesc. Oamenii care luptă pentru ceea ce îşi doresc, pe cei care vorbesc puţin însă fac mult...

Vino...

Vino acasă, intra în încăpere şi închide uşa în urma ta
Strânge tot ce a rămas în spate, lasă suspinele, uita de vine
Sărută-mă pe frunte, strânge-mă în braţe şi lasă lacrimile să traducă regretele
Priveşte-mă cu frică să pot să citesc în ochii tăi teamă că îţi voi spune să pleci
Întinde-mi mâna să pot ca să mă pierd printre degetele tale reci
Aşează-te pe patul ce ne-a păstrat până astăzi parfumul
Printre perne să pot să găsesc visele rătăcite de tine
Să am curajul să mă înec în braţele tale că într-o mare de dorinţe
Să găsesc momentul în care ne-am îngropat a noastre fiinţe
Cum poţi să te întorci şi să îmi ucizi cu o singură privire frustrarea?
Cum poţi să îmi conturezi zâmbetul dintr-o simplă privire?
Cum poţi să îmi îmbeţi simţurile cu o singură atingere întâmplătoare?
Cum să îţi spun să nu mai vi când cu surâsul tău nimic nu pare că mai doare?

Vino acasă, aşează-te pe jos şi uită-te la mine plin de teamă
De când te-aştept în prag şi să te văd venind spre mine
Să îmi promiţi c-ai să rămâi şi că de astăzi totul va fi bine
Printre iluzii să găsesc un moment de adevăr de care să mă agăţ că de o ultimă speranţă
Să număr secundele, să pierd şirul orelor, să uit de zile şi să te găsesc tot aici
Să îngrop amintirile într-un sertar îngreunat de vine şi iluzii deşarte
Să închid caitele, să golesc cerneala şi să uit de cuvinte în favoarea privirilor
Să îmi potoleşti setea de vise cu o singură atingere a tâmplei
Şi întreg decorul ne desenează încă trupurile în acelaşi contur
Vino acasă ca drumul să îţi găsească din nou paşii ce s-au risipiţi în viscolul rece de afară
Prinde în mâna fulgii care ascultându-mi tristeţea se izbeau rând pe rând de pământ
Adună-ţi trăirile într-o singură stare pe care pot să o îngrămădesc pe o hârtie
Să aranjăm cuvintele aşa cum trebuiau de mult de fie...

Nu e el... (Is not him)

Şi te-a chemat să vi când a simţit că-i este dor de tine
Te-a lăsat să-i simţi pielea fină şi umedă la mângâierile tale
Te-a lăsat să-i muşti buzele şi să-i prinzi părul cu brutalitate
Să te răzbuni pentru faptul că nu te iubeşte, că îi pari la fel ca toate
Îţi aminteşti când ţi-a zâmbit prima dată, când ţi-a atins părul cu duioşie
Când te privea în ochi amăgitor, când te-a luat de mână, când te-a chemat la el
Când te-a făcut să crezi că eşti singura care contezi, când ţi-a contemplat trupul
Când ţi-a înşelat porii pielii cu atingerile îndrăzneţe şi prea tandre
Când îţi părea că ţi-a pus lumea la picioare, când te-a făcut să uiţi de tot ce doare
Şi tu stând acolo, imobilizată, privindu-l cu pasiune şi dorinţa
Plină de teamă, cu trupul tremurând cerşind parcă încă o atingere
Când setea de el îţi acaparează simţurile şi te face să cazi pradă dorinţelor lui
Şi când dimineaţă îşi aşterne lumină peste voi toată povestea dispare topită de razele soarelui
Te priveşte distant, fără urmă de dorinţă, răceala lui îţi cutremură întreaga fiinţă
Te sărută uşor pe obraz că şi cum întreaga noapte ar fi fost doar un vis
Şi trecând pragul uşii o închide tăcut în urma ta simţind cum îţi izbeşte indiferenta în spate
Nu îşi dă seama că te pierde cu fiecare pas care îl laşi în spate, cu fiecare uşă închisă cu nepăsare
Nu îşi dă seama că indiferent de timpul care trece te vrea mereu acolo, înapoi în braţele lui
Nu îşi dă seama că la sfârşitul serii cea care a fost mereu acolo ai fost tu
Că i-ai simţit raceala din privire şi totuşi l-ai privit mereu cu ochii plini de tandreţe
Că simţindu-i indiferenta ai încercat mereu să îl faci să simţi să înveţe
Dar timpul nu iartă şi încet, cu secundele, nepăsarea seamănă uitarea şi o creşte cu fiecare cuvânt nespus
Cu fiecare privire rece, cu fiecare sărut amar, cu fiecare zi în care arată că nu îi pasă
Nu îşi dă seama că mâine poţi să pleci şi n-ai să te mai întorci la chemarea lui
Că toate îşi vor spune cuvântul, că tu nu mai e la fel ca altă dată
Că poate nu-ţi mai pasă, că poate nu te mai doare, că poate nu mai plângi, că poate acum tu eşti nepăsătoare
Tu cea care atât de mult ai aşteptat să vezi măcar un semn că poate îi pasă măcar cât o fărâmă
Acum şti că atunci când îţi va frică nu el e cel menit să te prindă de mână
Atunci când vei fi singură nu el va fi acolo să te strângă în braţe, să te sărute pe frunte
Atunci când ai să cazi nu el va fi acolo să îţi întindă mâna şi să te şteargă de praf
Când altă mângâiere îţi va încălzi trupul, când alte buze se vor lipi de buzele tale
Atunci vei şti că tot ce a fost între voi a fost doar o simplă şi banală întâmplare
Atunci el va sta privindu-te din depărtare şi îşi va dori să mai treci măcar o zi pe a lui cărare
Să-i mai baţi măcar o dată la uşă, să-ţi mai dezbrace trupul măcar încă o dată, o seară
Să te sărute tandru când eşti gata să pleci pe uşă afară
Dar e târziu şi trenul a plecat de mult din gară...

And he called you when he felt he miss you

He let you feel his smooth and moist skin at your touches

He let you bite his lips and catch his hair, brutally

So you can take revenge because he doesn’t love you, because you seem to him like all

Do you remember when he smiled to you for the first time, when he touched your hair tenderly?

When he used to look deceiving at you? When he took your hand? When he called to him?

When he made you believe that you’re the only one that count? When he contemplated your body?

When he cheated your skin pores with his daring and tender touches?

When you thought that he had put the world at your feet? When he made you forget about all that hurts?

And you, sitting there, immobilized, watching him with passion and desire

Fearful, with your body trembling, begging for another touch

When the thirst for him takes over your senses and make you fall prey to his desires

And when morning lay it light over you the whole story disappear, melted by the sun

He looks at you distant, free form desire, and his cold eyes shakes your whole body

He kisses you slowly on the cheek as the whole night was just a dream

And passing through the door, he close it silently behind you, feeling his indifference right in your back as nothing have been

He doesn’t realize that he loose you with every step that you leave behind, with every door carelessly closed

He doesn’t realize that no matter the time that passes he wants you always there, back in his arms

He doesn’t realize that at the end of the night that who was always there were you

That you felt his cold from his eyes and yet you looked at him tenderness

That feeling his indifference you always tried to teach him to feel happiness

But time doesn’t forgive and slowly, with his seconds, indifference resembles forgetting and grows it with every untold word

With every cold look, with every bitter kiss, with every day when he show careless

He doesn’t realize that tomorrow you can go and not come back to his call

That everything will count, that you’re not the same from other times

That maybe you don’t care anymore, that maybe doesn’t hurt you, that maybe you don’t cry,

That maybe you are careless now and not so shy

You, the one that waited so long to see even a sigh that perhaps he care even a little

Now you know that when you’ll be afraid he’s not that meant to catch your hand

When you’ll be alone not him will be there to hold you, to kiss you on the forehead

When you’ll fall not him will be there to catch you and to wipe the dust on you

When another touch will warm your body, when other lips will stick to your lips

Then you’ll know that everything between you and him was just a simple and ordinary chance

Then he will sit watching you from afar, wanting you to pass by his road just for one more time

To knock his door once more, to undress your body just for one more night

Tenderly to kiss you when you’re ready to go out the door

But is late and the train left the station long ago… 

Şi acum poţi să pleci... (And now you can go...)

Şi acum poţi să pleci. Să-ţi dezlipeşti degetele din mâna mea şi să-ţi întorci privirea
Să mergi înainte fără să te agăţi de mine ca de o ultimă speranţă
N-am să-ţi culeg lacrimile când din ochi îţi vor ploua regretele
Nu vei avea timp să îmi vezi ochii umezi tradandu-mi durerea când ţi-am deschis uşa
Când închizând-o în urma ta îmi voi lipi capul de metalul ei rece şi îţi voi asculta îndepărtarea
Nu mă voi îneca într-un pahar, dar te voi rătăci într-un vers pe o hârtie mâzgălită
Unde am să îmi conturez agonia sentimentelor ce încă se mai zbat în umbra ta
Să nu te-ntorci din drum şi să mă cauţi în jurul tău privind pierdut
N-am să-ţi mai întind braţul să poţi să îmi iei mai apoi, egoist, întreaga suflare
Nu ai fost aici când ochii îţi căutau privirea, când buzele cereau puţinul amar ce îţi urma sărutul
Nu mai sunt aici să îţi ascult tăcerea şi nu am să mai fiu să îţi adun durerea

Şi acum poi să pleci. Să iei trandafirul de pe masă şi să te îndrepţi încet către ieşire
Fără să mă priveşti ca şi cum ai lăsa în urmă o parte din tine
Când vei trece pragul uşii voi şti că te-am pierdut odată cu ultima amintire ce o voi izgoni afară
Vei şti că m-ai pierdut când voi închide uşa în urma ta şi îţi voi izbi indiferenţă în spate
La fel cum de atâtea ori şi tu mi-ai răsucit cheia parcă exact inima şi tăcut nu am avut de ales decât să plec
Nu vei avea timp să îmi priveşti mâinile tremurând când am să îmi înghit frustrarea în urma ta
Când auzindu-ţi paşii fiind tot mai departe îmi voi striga singurătatea cu cel mai tragic ecou
Când tot ce va rămâne în urmă vor fi cuvintele irosite pe o foaie de hârtie
Când din tot ce a fost nu va rămâne decât o veche şi prăfuită amintire...

And now you can go. Let your fingers come off in my hand and turn your look

You can go ahead without cling to me as a last hope

I will not collect your tears when from your eyes will rain regrets

You’ll not have time to see my watery eyes betraying my pain when I opened the door

When closing it behind you I will stick my head to his cold metal and I will listen to your steps

I will not drown in a glass, but I will get you lost in a verse on a scribbled paper

Where I will outline the agony of my feelings that stills struggling in your shadow

Do not come back from your road looking lost, searching for me around you

I will not stretch my hand to you again so you can take me then, selfish, even the last breath

You weren’t here when my eyes were looking for your eyes, when my lips were asking for the little bitter that follows your kisses

I’m not here anymore to listen to your silence and I’ll not be to collect your pain again…

And now you can go. Take the rose from the table and go slowly up the exit

Without looking at me as you’ll leave behind a part of you

When you’ll pass the door I will know that I lost you with the last memory that I will cast out

You’ll know that you lost me when I will close the door behind you and I will hit the indifference in your back

As so many times you twisted the key like exactly in my heart and silently I had no choice but to go

You’ll not have time to see my hand trembling when I will shallow my frustration behind you

When hearing your steps being farther and farther I will shout my loneliness with the most tragic echo

When all that will remain behind will be the words wasted on a sheet of paper

When from all that was will remain just a dusty memory of you as a heart ripper…

Uneori as vrea... (Sometimes I woud like...)

Aş vrea să am curajul să pot să spun tot ce simt, tot ce îmi doresc, să nu privesc în jurul meu, să nu îmi pese de consecinţe, de păreri, de vorbe, de priviri. Aş vrea să nu îmi fie frică de sentimente, de iluzii, de vise, să pot să închid ochii şi să mă las purtat de val, să mă trezesc într-un vis, poate nu cel mai frumos pentru ceilalţi, dar cel mai frumos pentru mine. Aş vrea să am curajul să plâng când mă doare, să nu mai înghit durerea şi să mă las învinsă de ignoranţă şi nepăsare. Uneori aş vrea să înving indiferenta ce mi-a învelit sentimentele într-o stană de piatră şi să pot să regăsesc rostul dimineţilor însorite. Să mă bucur de ploaie, să văd în picurii ei speranţa şi nu tristeţea zilei de mâine. Uneori aş vrea să îmi înving frica de dezamăgire şi toate lucrurile mărunte să îşi recapete sensul. Uneori aş vrea să fiu mai puternică şi să pot să mă las pradă simţurilor fără să mă gândesc dacă voi plânge sau nu din nou. Fără să îmi fie teamă că îmi voi deschide alte răni, fără să mă gândesc la cât de greu se vor închide, fără să calculez fericirea în timp, să pot să fac dintr-un moment o eternitate. Uneori aş vrea să am curajul să vorbesc când toată lumea îmi spune că trebuie să tac, să zbier când toată lumea îmi spune să fac linişte, să iubesc când ei mă îndeamnă să urăsc, să zâmbesc când ei spun că trebuie să plâng, să stau când ei îmi fac semn că ar trebui să plec. Uneori aş vrea ca începuturile să nu mai aibă şi un sfârşit, să nu existe limite, bariere, mândrie, orgoliu, încăpăţânare. Să nu ne mai ascundem după măşti diforme şi astfel, încercând să părem tari, să ridicăm un zid în faţa a ceea ce simţim cu adevărat. Uneori aş vrea să fiu destul de puternică să ţin pumnul strâns când toţi îmi spun să las degetele răsfirate. Uneori aş vrea să am curajul să pot privi adânc în ochi când e momentul să o fac şi să nu îmi mai fie frică de privire. Aş vrea atât de multe lucruri pentru că viața  nu e altceva decât o îngrămădire de dorinţe după care alergam să le prindem până când într-o zi,cand obosiţi, ne pierdem de pe drum şi rămânem în urmă...

I wish I had the courage to be able to say everything I feel, everything I want, not to look around me, not to care about the consequences, the opinions, the words, the looks. I would like not to be afraid of feelings, of illusions, of dreams, to be able to close my eyes and let myself be carried away by the wave, to wake up in a dream, maybe not the most beautiful to others, but the most beautiful for me. I wish I had the courage to cry when it hurts, to not shallow the pain and not let myself be defeated by ignorance and carelessness. Sometimes I would like to defeat the indifference that covers my feelings in stone and to find again the purpose of the sunny morning. To enjoy the rain, to see hope in the drops and not the sadness of tomorrow day. Sometimes I would like to overcome my fear of disappointment and all the little things to regain their meanings.  Sometimes I would like to be stronger and be able to fall prey senses without thinking whether or not I cry again. Not to be afraid that I will open other wounds, without thinking about how hard they will close, without measuring happiness in time, so I can make from a second an eternity.  Sometimes I would like to have the courage to speak when everyone tells me to shut up, to scream when everyone tells me to be quite, to love when they say I should hate, to smile when they say I have to cry, to stay when they sign me that I should go.  Sometimes I would like to not have beginnings with an end, to be no limits, barriers, proud, pride, and stubbornness. Not to hide behind the masks trying to look stronger, not to build a wall in front of everything that we truly feel. Sometimes I wish I were strong enough to hold my fist clenched when everyone tells me to let my fingers spread out. Sometimes I wish to have the courage to be able to look deeply in the eyes when it’s time to do it and not to be afraid about the look.  I would like so many things because life is nothing else but a bunch of wishes after that we run to catch until one day, when tired, we lose on the road and fall behind…

Prea tarziu... (Too late...)

Prea târziu să mai fie din nou că altă dată
Prea târziu să te întorci căutând ce odată ai lăsat să plece, ignorant
Nu ai să o găseşti rătăcită, ţesând iluzii în acelaşi colţ de pat
Hrănindu-se cu vise, nutrind speranţe pur amăgitoare
Privind în gol şi aşteptând să vi din depărtare
Prea târziu să mai fie din nou că altă dată
Şi ea privindu-se-n oglinda îi pare că nu vede aceiaşi fata...
E timpul care modelează caractere şi-nchide răni lăsând numai o umbră-n urma lor
Nu vindecă, însă te scapă de durere şi cu secundele îţi coase clipele ce dor
Spulberate de vânt stau risipite în jurul amintirile ce uneori se strâng într-o furtună
Dar prea târziu să fie iar ca altă dată
S-au spulberat dorinţele când ai lăsat-o de mână
Uneori regretele s-au pierdut în orele târzii în care aşteptai să vină înapoi la tine într-o zi
Uneori e prea târziu să fie din nou ca altă dată
Când te intoarci înapoi de unde ea este de mult plecată....

Too late to be like another time

Too late to come back searching for that once you let go, ignorant

You will not find her wandering, weaving illusions in the same corner of the bed

Feeding on dreams, hoping deceptive

Looking empty and waiting for you in the distance

Too late to be like another time

And she is looking in the mirror, it seems that she is not seeing the same girl…

It’s time that shapes characters and closes wounds, leaving only a shadow in their wake

Not cure but relieves pain and with seconds sew the moments that hurt

Shattered by the wind memories are scattered around and sometimes they gather in a storm

But is too like to be like yesterday

Desires were shattered when you left her hand

Sometimes regrets were lost in the late hours waiting for her to come back to you someday

Sometimes is too late to be like yesterday

When you return to where she’s long gone away…

Să îmi spui tu.... (You tell me...)

Aşează-te pe patul care ne păstrează şi astăzi secretul
Priveşte-mă cu ochii mari printre aşternuturile ce ne păstrează încă parfumul
Şi care adesea ne ascundeau trupurile tremurânde când fiorii ne cutremurau simţurile
Priveşte-mă adânc, intens, atent în timp ce dorinţa îmi vibrează fiecare parte a fiinţei
Şi mă îndeamnă că cad pradă încă o dată în păcatul clipelor ce îmi anesteziază conştiinţa
Priveşte-mă zâmbindu-mi amăgitor când fiecare sunet al minţii îmi spune că îmi este dor
Priveşte-mă şi spune-mi de ce mereu ne regăsim pierduţi tot noi în mijlocul aceluiaşi decor
Spune-mi ce vrei când cu tăcerea îmi faci semn să mă înec din nou în lumea ta, şi-apoi să plec
Spune-mi ce simţi când îmi culc capul pe perna ce îmi poartă umbra în serile pustii şi mult prea reci
Când îţi plimbi degetele prin părul răsfirat şi ma priveşti tăcut şi-ngandurat
Dezbracă-mă atent de fiecare vină ce o port când trupurile se hrănesc cu umezeala porilor
Dezbracă-mă încet şi-navata-mă ca printre gesturi să îmi explic prezenţa mea din nou aici
Dezbracă-mă în timp ce mâinile îmi topesc orice îndoială şi-nvata-mă să cred tot ce îmi zici
Ascunde-mă în braţe să pot ca să mă pierd în trupul tău când întunericul ne înveleşte fiinţele
Ascunde-mă să pot să-ţi spun ce simt când adeseori mai presus de adevăr ne sunt dorinţele
Promite-mi că în zorii zilei te voi găsi dormind aici pe pernele ce ne captează noaptea visele
Promite-mi că mă vei lăsa să plec apoi nestingherită şi fără să ascuţii paşii asurzitori din urma mea
Că vei închide uşa şi voi rămâne pierdută până am să mă-ntorc plină de dor din nou în lumea ta
Aşează-te pe patul plin de amintiri şi de suspine
Priveşte-mă subtil să pot să înţeleg ce caut aici când locul e de fapt atât de gol
Priveşte-mă cu ochii goi şi fă-mă să înţeleg de ce întreg decorul îmi vorbeşte numai despre noi
Atinge-mi mâinile să îţi simt căldura cum îmi zgârie fiecare centimetru de suflet
Atinge-mi buzele să-ţi simt sărutul cum ucide fiecare strop de indiferentă şi mă doboară la pământ
Dezbracă-mă de mine însumi când în faţa ta rămân adesea goală de tot ceea ce sunt mereu
Dezbracă-mă şi fă-mă să-nţeleg dar de ce eu...

Lie down on the bed that stills keeps our secret
Look at me with your big eyes among beddings that still keep our perfume
And that often used to hide our trembling bodies when shivers shuddered our senses
Look at me deeply, intensely, attentive while my desire is vibrating each part of my being
And urge me to fall prey again in the sin of the moments that anesthesia my awareness
Look at me with a deceptive smiling when every sound of my mind is telling me that I miss
Look at me and tell me why we always found us lost in the middle of the same settings
Tell me what do you want when being silent you make me a sign to drown again in your world, and then to leave
Tell me what do you feel when I lay my head on the pillow that where my shadow in the desert and too cold nights
When you cross your fingers through my hair looking at me quite and pensively
Undress me carefully of each fault that I wear when our bodies are feeding with the wet of the pores
Undress me slowly and teach me how to explain through gestures my presence here again
Undress me while your hands melt me every doubt and teach me to believe everything you say
Hide me in your arms so I can be able to lose myself in your body when darkness covers our beings
Hide me so I can tell you what I feel when often above the truths are our desires
Promise me that in the morning I will find you sleeping beside me, on the pillows that keep our dreams
Promise me that you'll let me go then, without listening to the sound of my steps behind me
That you will close the door and that I will remain lost until I will come back in your world, missing
Lie down on the bed full of memories and sighs
Look at me subtle so I can understand what I'm doing here when the place seems so empty
Look at me with your empty eyes and make me understand why all the setting is speaking only about us
Touch my hands so I can feel your warm scratching every inch of my soul
Touch my lips so I can feel your kiss killing every bit of indifference and knock me down
Undress me from myself when in your face I always remain naked of everything that I used to be
Undress me so I can understand why me...

Rătăcesc... (Wandering...)

Nu mai eşti nici măcar tu, nu e nici el, nu mai e nimeni
Nimeni să îmi fure o lacrimă, să mă facă să simt că încă trăiesc
Nimeni să îmi fure un zâmbet când tot în jur îmi pare că se dărâmă
Nimeni să mă ridice când înfrântă de viaţă cad izbindu-mă de pământ
Mi-am pierdut până şi trecutul ce îmi condimenta unele nopţi cu amintiri
Camera e la fel de pustie însă acum şi-a pierdut şi ecoul durerii
Aş vrea să îmi strig frustrarea dar până şi vocea conştiinţei şi-a luat la revedere
Am murit. Am murit când singura mi-am alungat sufletul scârbită de tragicul ce îl amăgea
Când singura mi-am închis amintirile într-un loc străin astăzi şi mie
M-am sinucis regretând amarnic gestul, dezgustată de amarul zilei de apoi
M-am sinucis când între noi nu a mai rămas nimic decât o privire goală
Dar înainte ca tu să mă ucizi cu un ultim sărut de rămas bun
Înainte ca palmele tale să îmi topească degetele în timp ce se desprind uşor
Înainte ca şi cuvintele să îmi zgârie auzul şi durerea din interior să îmi pară insuportabilă
Înainte să mă întorci iarăşi din drum pentru că mai apoi să mă îmi adânceşti şi mai tare rănile
M-am sinucis îmbătata de veninul clipelor prea dulci când mi-am injectat în vene tragicul "mereu"
Şi am rămas întinsă pe jos în faţa vieţii ce m-a privit învinsă lăsându-mă fără nimic
Azi până şi cuvintele par să nu mai încapă de tăcerea mea
Liniştea din jur îmi dezvăluie adesea fricile împietrindu-mă într-o stare de nostalgie stranie
Albul pereţilor mă îmbată şi el când îmi pare că am rămas captiva într-un ospiciu al momentului nul
De dincolo de uşă mă priveşte dezamăgit viitorul dar cele câteva degete care încă mai mişca
Nu par a fi capabile să îl silească să mă tragă dincolo de propria limita impusă
Răscolesc timpul cu secundele lui să găsesc clipa în care m-am pierdut în lumea asta absurdă
Mă privesc terifiata când observ cum indiferenta îmi conduce viaţa
Am închis ochii şi nu am simţit nimic. Mi-am pierdut până şi visele, cosmarele
Încerc să descifrez când anume mi-am înecat existenţa în resentimente
În ce moment le-am spus tuturor să plece în timp ce frică mă îndemnă să pierd tot
Şi îmi spunea că dacă vor rămâne aici mă vor rănii şi voi plânge din nou
Şi da, mi-e frică de lacrimi şi propriul meu ocean sta în nepăsarea ce mă face inexistentă
Am lăsat totul de o parte şi am rămas la fel de săracă ca şi cel mai bogat dar singur om

Nu mai eşti nici măcar tu, nu mai e nici el, nu mai e nimeni
Nu mai sunt nici măcar eu, nici urmă nu mai îmi urmăreşte pasul
Lumea a rămas la fel ca altă dată, eu sunt cea care m-am pierdut de ea
Şi astăzi rătăcesc fără nimic, pierdută de noapte, uitată de zi
Cu lună ce îmi întoarce spatele când o caut printre stele să îmi dea dorul înapoi
Să-mi fie iarăşi dor de tine, dor de noi...

There is not even you, neither him, there is nobody

Nobody to steal me a tear, to make me feel alive

Nobody to steal me a smile when everything around seems to fall down

Nobody to pick me up when defeated by life I fall hitting the ground

I've lost even my past that sometimes used to spice my nights with memories

The room is as deserted but now it has lost also the pain echo

I would like to shout my frustration but even the voice of conscience said goodbye to me

I died. I died when I drove my soul by my own, disgusted by the tragic that used to deceive it

When I closed my memories in a place that today is foreign even to me

I killed myself regretting so much the gesture, disgusted by the bitterness of tomorrow

I killed myself when between us has left nothing but an empty look

But before you kill me with a last goodbye kiss

Before your palms melt my fingers while detach easily

Before the words scratch my ears and the inside pain seem unbearable to me

Before I turn from the road again so than you can deepen my wounds even more

I killed myself drunken by the venom of the too sweet moments when I injected into my veins the tragic "always"

And I left lying down in front of life that looked at me defeated, leaving me without anything

Today even the words seem to not fit because of my silence

It often reveals my fears hardening me into a state of strange nostalgia

White walls get me drunk and I feel that I remained trapped in a hospice of zero moment

From beyond the door the future is looking at me disappointed but the few fingers that still moves

Seem no to be able to compel it to drag me beyond my own limit

I search among time and it seconds to find the moment when I lost myself in this absurd world

I look at me terrified when I see how indifference is driving my life

I closed my eyes and I felt nothing. I lost even my dreams, my nightmares.

I try to figure out when exactly I drowned my existence in resentments

When I told everyone to leave while fear made me to lose everything

Telling me that if they will stay here they will hurt me and make me cry again

And yes. I'm afraid of tears and my own ocean is filled with my own carelessness that makes me inexistent

I left everything apart and I remained as poor as the richest but lonely being

There is not even you, neither him, there is nobody

There is not even me anymore, no trace following my step

The world has remained the same as other times, I’m the one that changed

And today I wander without anything, lost by the night, forgotten by the day

With the moon that turns me her back when I search her across the stars to give me back my longing

To miss you again, to miss us in the morning...

Artist...(The artist)

M-am născut artist şi am să mor mazgalindu-mi versurile pe o pernă din patul agoniei
Desenând cearşaful ce-mi acoperă trupul palid şi uscat
Scrijelind portrete pe peretele ce-mi stă în dreapta mea
Răsfoind caietul în care mi-am imprimat fiinţă tradusă în palavre
Am să mor citindu-mi viaţa socotită în paginile unui jurnal prăfuit
Când cu mâna tremurândă am să scriu finalul unei poezii de mult începute
Am să mor privind neputincioasă la foaia de hârtie de pe masă
La creionul ce s-a pierdut curând de ritmul meu lăsându-mi degetele înnegrite şi murdare
Am să mor versificandu-mi propriul sfârşit mistifincandu-mi spiritul într-un contur
Cu linii drepte asortandu-mi pierirea, în catrene ademenendi-mi simţirea
M-am născut să colorez lumea-ntro rima şi am să mor ca un poet abandonat
Lăsat pustiu doar cu-n creion şi o hârtie, cu versul lui în care a fost uitat
Şi-am să mă-ngrop într-o puzderie de cuvinte să pot să mă mai joc din în când cu sensul lor
Căci m-am născut artist şi visător şi tot ca un artist neînţeles eu am să mor...

I was born an artist and I will die scrawling my lyrics on a pillow from the agony bed
Drawing the sheet that covers my pale and dry body
Scratching portraits on the wall next to me
Browsing the notebook where I printed my being translated in words
I will die reading my life counted in the pages of a dusty diary
When with my hand, trembling, I will write the end of a poem longs ago started
I will die looking helpless to the paper sheet from the table
To the pencil that has recently lost my rhythm leaving my fingers blackened and dirty
I will die versifying my own end, mystifying my spirit in a contour
With straight lines matching my destruction, in quatrains luring my feeling
I was born to color the world in a rhyme and I will die like an abandoned poet
Left empty just with a pen and a paper, with his verse in which has been forgotten
And I will bury myself in a bunch on words so I can play sometimes with their meanings
Because I was born an artist and a dreamer and I will also die like a misunderstood artist…

Ea, femeia ! (She, woman)

Aş irosi ore, zile, ani, aş irosi o eternitate
Doar să o ştiu mereu în preajma mea
M-aş îneca de-a pururi în singurătate
Stând şi privindu-i ochii parcă de catifea
Printre strofe aş pierde-o într-o rimă
Ea ar fi versul şi eu ecoul din surdină
Mi-aş imagina că mă prinde de mână
Şi se deschide în faţa mea precum un crin
I-aş contempla pielea prea albă şi prea fină
Când s-ar întinde dezgolită pe cuvertura din satin
M-aş îneca în trupul ei precum se îneacă soarele în mare
Simţindu-i porii pieli tremurându-i fiinţă
Într-o secundă i-aş cobora întrega lume la picioare
Ea mi-ar fi tentaţia iar eu i-aş fi dorinţa
Şi s-ar scălda în trupul ca-ntr-un rău rece
Otrăvindu-mă cu buzele prea dulci, sofisticate
Minţindu-mă că timpul se opreşte-n loc şi nu mai trece
Că vom rămâne sechestraţi în aceea noapte
Ca şi o valvă m-ar omora cu dânsul ei provocator
Iar eu voi fi mereu gata să mor

Cu ochii mari m-ar dobora dintr-o privire
Unduindu-şi corpul şi eu pierzându-mă-n mişcarea ei
Ea ar fi urmă şi eu aş fi pământul
Simţind cum trece peste mine cu paşi grei
Aş irosi tot timpul meu din lume
Doar să îi simt atingerea topindu-mi trupul gol
În timp ce îşi pierde mireasmă-n aşternuturi
Şi-mi fură spiritul lăsându-mă pustiu dar plin de dor
Şi părul ei, zâmbetul ei şi toată fiinţa
Cu trupul ei perfect proporţionat
Cu ochii ei ce îi trădează duioşia ascunzându-i forţa
Cand cu privirea ea poate să învingă cerul, eu n-am să pot nicicând
Ea e FEMEIE şi eu sunt doar bărbat...

I would spend hours, days, years, I would spend an eternity
Just to know her always around me
I would drown forever in solitude
Sitting and watching her eyes like velvet
Through strophes I would lost her in a rhyme
She will be the verse and I will be the echo from behind
I would imagine her catching me by the hand
Opening before me like a lily
I would contemplate her too white and too fine skin
When he lies naked on a bedspread from satin
I would drown in her body as the sun drowns in the sea
Feeling her skin pores trembling her being
In one second I would down the whole world at his feet
She would be my temptation and I would be her breath
And she would be bathing in my body likes in a cold river
Poisoning me with her lips too sweet, sophisticated
Lying to me that time is not passing by anymore
That we will remain frozen in that night
As a valve she would kill me with her challenging dance
And I will always be ready to die

With big, sweet eyes she would tear me down with a single look
Waving her body and I lost in her movements
She would be the trace and I would be the ground
Feeling her passing over me with heavy steps
I would spend all my time in the world
Just to feel her touch melting my nude body
Whiles losing her savor through sheets
And steal my spirit leaving me empty but full of longing
And her hair, her smile, and her whole being
With her perfectly proportioned body
With her eyes betraying her tenderness and hiding her strength
When with her eyes she can overcome the sky, I will never can
She is a WOMAN and I am just a man...

Am uitat...(I forgot)

Mi-am confundat existenţa cu singurătatea şi mă contemplu în propria agonie
Am uitat să visez, am încurcat ziua cu noaptea când am tras draperiile întunecându-mi viaţa
Am lăsat speranţele la uşa pe care am trântit-o asurzitor în faţa lor încuind-o
Am uitat să zâmbesc cu privirea şi mi-am pierdut sclipirea din ochii
Când i-am închis în faţa lui sperând că nu o să mai doară aşa de tare lipsa sa
Am uitat să mai plâng când ultima lacrima mi s-a scurs pe umărul lui lipit de faţă mea
Şi-mi număr orele într-un caiet mâzgălit de un pix ce danseaza-n paşi de rime
Printr-un vals al cuvintelor îmi traduc mizerabilă conştiinţă, puţină care mi-a rămas
Încerc să îmi înţeleg viaţa printre alineate şi cu fiecare foaie mă confund şi mai mult
Am uitat să simt când singura prietena mi-a rămas indiferenta şi-am prins-o de mână
Şi-am început să-mi cântăresc zilele în doze de monotonie şi grame de banalitate
Îmi car în spate sacul plin de nepăsare şi-mi pare tot mai greu pe zi ce trece
Uneori mă mai doboară la pământ şi sunt prea laşă să îl las în urma mea şi doar să plec
Am uitat cum e să mai îmi pese când mă lovit peste timpan cu vorbe reci, nepăsătoare
Îmi răscolesc adesea gândurile printre perne când caut discret o poartă de scăpare
Am amintirile ce îmi veghează noaptea somnul şi uneori îmi fură câte un oftat


Am uitat să trăiesc, am uitat!




I confused my existence with loneliness and now I contemplate myself in my own agony
I forgot to dream, I confused day with night when I pulled the curtains darkening my life
I left the hopes on the door that I slammed in their faces, locking it
I forgot to smile with my look and I've lost the spark from the eyes
When I closed them in his face hoping that is not going to hurt me so bad his absence
I forgot to cry when the last tear touched his shoulder stuck to my face
And I am counting my hours in a notebook scribbled by a pen dancing in rhymes steps
In a waltz of words I translate my miserable conscience, the few that left me
I try to understand my life among paragraphs and with each sheet I feel more confuse
I forgot to feel when the only friend that left me was indifference and I took it from the hand
And I started to weight my days in doses of monotony and grams of banality
I am carrying in my back a bag full of indifference and it seems harder every day
Sometimes it knocks me down and I am too cowardly to leave it behind me and just go
I forgot how is it to care when he hit my ears with cold words, careless
I often search in the midnight through my thoughts among the pillows for an escape
I have my memories watching for my sleep at night and sometimes stealing me a sigh

I forgot, I forgot to live!