Rătăcesc... (Wandering...)

Nu mai eşti nici măcar tu, nu e nici el, nu mai e nimeni
Nimeni să îmi fure o lacrimă, să mă facă să simt că încă trăiesc
Nimeni să îmi fure un zâmbet când tot în jur îmi pare că se dărâmă
Nimeni să mă ridice când înfrântă de viaţă cad izbindu-mă de pământ
Mi-am pierdut până şi trecutul ce îmi condimenta unele nopţi cu amintiri
Camera e la fel de pustie însă acum şi-a pierdut şi ecoul durerii
Aş vrea să îmi strig frustrarea dar până şi vocea conştiinţei şi-a luat la revedere
Am murit. Am murit când singura mi-am alungat sufletul scârbită de tragicul ce îl amăgea
Când singura mi-am închis amintirile într-un loc străin astăzi şi mie
M-am sinucis regretând amarnic gestul, dezgustată de amarul zilei de apoi
M-am sinucis când între noi nu a mai rămas nimic decât o privire goală
Dar înainte ca tu să mă ucizi cu un ultim sărut de rămas bun
Înainte ca palmele tale să îmi topească degetele în timp ce se desprind uşor
Înainte ca şi cuvintele să îmi zgârie auzul şi durerea din interior să îmi pară insuportabilă
Înainte să mă întorci iarăşi din drum pentru că mai apoi să mă îmi adânceşti şi mai tare rănile
M-am sinucis îmbătata de veninul clipelor prea dulci când mi-am injectat în vene tragicul "mereu"
Şi am rămas întinsă pe jos în faţa vieţii ce m-a privit învinsă lăsându-mă fără nimic
Azi până şi cuvintele par să nu mai încapă de tăcerea mea
Liniştea din jur îmi dezvăluie adesea fricile împietrindu-mă într-o stare de nostalgie stranie
Albul pereţilor mă îmbată şi el când îmi pare că am rămas captiva într-un ospiciu al momentului nul
De dincolo de uşă mă priveşte dezamăgit viitorul dar cele câteva degete care încă mai mişca
Nu par a fi capabile să îl silească să mă tragă dincolo de propria limita impusă
Răscolesc timpul cu secundele lui să găsesc clipa în care m-am pierdut în lumea asta absurdă
Mă privesc terifiata când observ cum indiferenta îmi conduce viaţa
Am închis ochii şi nu am simţit nimic. Mi-am pierdut până şi visele, cosmarele
Încerc să descifrez când anume mi-am înecat existenţa în resentimente
În ce moment le-am spus tuturor să plece în timp ce frică mă îndemnă să pierd tot
Şi îmi spunea că dacă vor rămâne aici mă vor rănii şi voi plânge din nou
Şi da, mi-e frică de lacrimi şi propriul meu ocean sta în nepăsarea ce mă face inexistentă
Am lăsat totul de o parte şi am rămas la fel de săracă ca şi cel mai bogat dar singur om

Nu mai eşti nici măcar tu, nu mai e nici el, nu mai e nimeni
Nu mai sunt nici măcar eu, nici urmă nu mai îmi urmăreşte pasul
Lumea a rămas la fel ca altă dată, eu sunt cea care m-am pierdut de ea
Şi astăzi rătăcesc fără nimic, pierdută de noapte, uitată de zi
Cu lună ce îmi întoarce spatele când o caut printre stele să îmi dea dorul înapoi
Să-mi fie iarăşi dor de tine, dor de noi...

There is not even you, neither him, there is nobody

Nobody to steal me a tear, to make me feel alive

Nobody to steal me a smile when everything around seems to fall down

Nobody to pick me up when defeated by life I fall hitting the ground

I've lost even my past that sometimes used to spice my nights with memories

The room is as deserted but now it has lost also the pain echo

I would like to shout my frustration but even the voice of conscience said goodbye to me

I died. I died when I drove my soul by my own, disgusted by the tragic that used to deceive it

When I closed my memories in a place that today is foreign even to me

I killed myself regretting so much the gesture, disgusted by the bitterness of tomorrow

I killed myself when between us has left nothing but an empty look

But before you kill me with a last goodbye kiss

Before your palms melt my fingers while detach easily

Before the words scratch my ears and the inside pain seem unbearable to me

Before I turn from the road again so than you can deepen my wounds even more

I killed myself drunken by the venom of the too sweet moments when I injected into my veins the tragic "always"

And I left lying down in front of life that looked at me defeated, leaving me without anything

Today even the words seem to not fit because of my silence

It often reveals my fears hardening me into a state of strange nostalgia

White walls get me drunk and I feel that I remained trapped in a hospice of zero moment

From beyond the door the future is looking at me disappointed but the few fingers that still moves

Seem no to be able to compel it to drag me beyond my own limit

I search among time and it seconds to find the moment when I lost myself in this absurd world

I look at me terrified when I see how indifference is driving my life

I closed my eyes and I felt nothing. I lost even my dreams, my nightmares.

I try to figure out when exactly I drowned my existence in resentments

When I told everyone to leave while fear made me to lose everything

Telling me that if they will stay here they will hurt me and make me cry again

And yes. I'm afraid of tears and my own ocean is filled with my own carelessness that makes me inexistent

I left everything apart and I remained as poor as the richest but lonely being

There is not even you, neither him, there is nobody

There is not even me anymore, no trace following my step

The world has remained the same as other times, I’m the one that changed

And today I wander without anything, lost by the night, forgotten by the day

With the moon that turns me her back when I search her across the stars to give me back my longing

To miss you again, to miss us in the morning...

Artist...(The artist)

M-am născut artist şi am să mor mazgalindu-mi versurile pe o pernă din patul agoniei
Desenând cearşaful ce-mi acoperă trupul palid şi uscat
Scrijelind portrete pe peretele ce-mi stă în dreapta mea
Răsfoind caietul în care mi-am imprimat fiinţă tradusă în palavre
Am să mor citindu-mi viaţa socotită în paginile unui jurnal prăfuit
Când cu mâna tremurândă am să scriu finalul unei poezii de mult începute
Am să mor privind neputincioasă la foaia de hârtie de pe masă
La creionul ce s-a pierdut curând de ritmul meu lăsându-mi degetele înnegrite şi murdare
Am să mor versificandu-mi propriul sfârşit mistifincandu-mi spiritul într-un contur
Cu linii drepte asortandu-mi pierirea, în catrene ademenendi-mi simţirea
M-am născut să colorez lumea-ntro rima şi am să mor ca un poet abandonat
Lăsat pustiu doar cu-n creion şi o hârtie, cu versul lui în care a fost uitat
Şi-am să mă-ngrop într-o puzderie de cuvinte să pot să mă mai joc din în când cu sensul lor
Căci m-am născut artist şi visător şi tot ca un artist neînţeles eu am să mor...

I was born an artist and I will die scrawling my lyrics on a pillow from the agony bed
Drawing the sheet that covers my pale and dry body
Scratching portraits on the wall next to me
Browsing the notebook where I printed my being translated in words
I will die reading my life counted in the pages of a dusty diary
When with my hand, trembling, I will write the end of a poem longs ago started
I will die looking helpless to the paper sheet from the table
To the pencil that has recently lost my rhythm leaving my fingers blackened and dirty
I will die versifying my own end, mystifying my spirit in a contour
With straight lines matching my destruction, in quatrains luring my feeling
I was born to color the world in a rhyme and I will die like an abandoned poet
Left empty just with a pen and a paper, with his verse in which has been forgotten
And I will bury myself in a bunch on words so I can play sometimes with their meanings
Because I was born an artist and a dreamer and I will also die like a misunderstood artist…