Ne nastem sa iubim si murim iubind (We are born to love and we die loving)

Am crezut, credem şi vom crede mereu în iubire.Ne naştem să iubim şi murim iubind.Ca nişte dependenţi ne injectăm în sânge sentimentele care ne acaparează fiecare celulă şi pun stăpânire pe noi. Ajungem sclavii propriului nostru subconştient care ne condamnă într-o temniţă a simţirilor din care fie nu putem, fie nu vrem să evadăm. Cel mai legal drog va fi mereu el.Şi vom fi mereu dispuse să plătim oricât pentru un gram de atenţie, pentru o frântură de privire, pentru un fum de fericire. Am putea sta o viaţă întreagă privindu-i în inconştienţă lor când simţindu-se pierduţi se întorc mereu târâş la cea care le-a oferit prima bucată de fericire gratuită.Cu ochii mari şi nevinovaţi cerşesc înapoi clipele pierdute ca şi cum cenuşa odată suflată de vânt ar putea fi strânsă şi adunată înapoi.Ca şi cum în urma celor mai adânci răni nu ar rămâne nici măcar o cicatrice sau o urmă. Într-o frântură de secundă reuşesc mereu să dărâme un întreg univers când subtil şi indirect îţi fac semn să te îndrepţi spre uşă. Indiferenta din privirea lor cântăreşte cât o mie de cuţite gata să îţi fie înfipte în spate în momentul în care te pregăteşti să pleci.Şi el acolo... închizând uşa în urma ta, ascultându-ţi tăcut paşii cum se îndepărtează şi te pierde cu fiecare centimetru pe care îl laşi în spate.Şi ar fi crezut că o să te vadă plângând, implorându-l să rămână cu tine. Dar tu pleci înghiţindu-ţi propria durere, otrăvindu-te cu propriul venin rămas dintr-o poveste infectată de monotonie şi orgoliu. Dintr-un vis frumos te trezeşti atunci într-un coşmar invocat de simpla lui prezenta tipărită în mintea ta.Şi ai fi dat orice ca în acel moment să te prindă de mână şi să te întoarcă din drum înapoi iar tu să te zbaţi, zbierând actoricesc să te lase în pace ca mai apoi să poţi să îi savurezi buzele sărutându-te cu forţa, să-i simţi braţele puternice strângându-te atât de tare încât durerea provocată să îţi pară dulce. Dar el acolo... rămâne în urma ignorant, lipsit de orice urmă de remuşcare, nepăsător, în timp ce în tine mocneşte startul unei noi lupte cu propriul sine, cu propriile dorinţe. O luptă în care propriile arme nu îţi sunt de niciun folos pentru că rămâi imuna în faţa efectelor lor. Rămân îndoielile şi frustrarea că în căutarea răspunsurilor nu faci decât să găseşti şi mai multe întrebări. Aştepţi ca timpul să îţi închidă rănile pentru ca atunci când aproape a reuşit, să îi zăreşti umbra în depărtare îndreptându-se spre tine, copleşit fiind de lipsa prezenţei tale. Te caută, te strigă, te doreşte, în timp ce amintirile ţes îndoieli dacă să îi răspunzi chemării. Priveşti atent la rănile închise şi la el ca un cuţit în urma ta gata în orice moment să le redeschidă. Iară credula întinzi din nou braţele şi te laşi prada aceluiaşi animal care te-a atacată şi altă dată. Pentru că fiind femei ne naştem să dăruim iubire şi murim iubind cu aceiaşi patimă că şi în momentul în care realizăm că suntem făcută pentru acest lucru.
Iubim bărbaţii pentru că ne fac să suferim şi să simţim că suntem vii, că avem sentimente, că avem un scop pentru care ne târâm existenta de-a lungul anilor. Iubim bărbaţii pentru că ne dăruiesc lacrimi pe care sunt capabili să le şteargă cu cele mai simple cuvinte. Îi iubim pentru că ne dăruiesc frustrări, pentru că în inconştienţă lor ne fac să ne simţim puternice, supreme. Îi vrem lângă noi pentru că prin simpla lor prezenţă ne simţim protejate, pentru că reuşesc să spulbere şi cea mai mică umbră de frică când cu braţele lor ne cuprind întreaga fiinţă. Iubim bărbaţii pentru tăria de care încearcă să dea mereu dovada când în faţa noastră îşi înghit durerea şi îşi ascund lacrimile pentru că atunci când nu mai suntem în preajma lor să se ascundă într-un colţ al patului ca nişte copii îmbufnaţi care îşi culeg lacrimile într-o batistă. Iubim bărbaţii pentru că ne dau speranţe, pentru că ne fac să tresărim de fiecare dată când se îndreaptă spre uşă şi ne dau impresia că poate mâine nu se vor mai întoarce înapoi. Când cu privirea sumbră ne acoperă cu un voal de îndoială şi spaimă că în următoare clipă vor dispărea, spulberând întreg universul pe care l-am creat în jurul lor. Iubim bărbaţii pentru că uneori şi ei ne iubesc, pentru că uneori ne iubesc mai mult decât suntem capabile să ne imaginăm doar că sunt prea slabi să accepte acest lucru. II iubim în neştiinţă, involuntar, independent de propria voinţă. E ceva mai presus decât fiinţa noastră, ceva ce vine din interior şi nu poate fi oprit doar cu un simplu "Stop". Iubim bărbaţii pentru "n" motive inexplicabile. Îi iubim pentru că există în vieţile noastre şi pentru că adesea dau culoare universului pe care mai apoi tot ei îl lipsesc de viaţă. Iubim bărbaţii pentru că ne naştem să îi iubim şi pentru că murim iubindu-i.

We believed, we believe and we'll always believe in love. We are born to love and we die loving. Like addicts we use to inject feeling in our blood that seize us each cell and take over us. We become slaves of our own subconscious that sentence us in a prison of feelings from which we can't or we don't want to escape. The legal drug will always be him. And we'll always be able to pay however for a gram of attention, for a glimpse of his look, for a smoke of happiness. We could stay a lifetime watching them in their unconsciousness when feeling lost they always come back to who gave them the first piece of free happiness. With big and innocent eyes they are begging back the lost moments as ashes once blown by the wind could be gathered all back. As from the deepest wounds wouldn't remain neither a scar or a trace. In a fraction of a second they can always manage to take down an entire universe when subtly and indirectly they make you a sign to walk out the door. The  indifference from their eyes weighs like a thousand knives ready to be stuck in your back when you prepare to leave. And he, there...closing the door behind you, listening to your quite steps as you walk away and he loses you with every inch you leave behind. And he would have thought that he'll see you crying , begging him to stay with you. But you leave swallowing your own pain, poising yourself with your own venom left from a story infected by monotony and pride. From a beautiful dream you wake up in a nightmare claimed by his simple presence printed in your mind. And you would have given everything at that time if you would have known that he would have caught you by the hand turning you back from the road, and you fighting with him, crying theatrical to be left alone so then you can enjoy his lips kissing you forced, his strong arms around you, feeling the pain even more sweet. But he is there...staying behind you ignorant, absent of any trace of remorse, indifferent while inside you is starting a new battle with yourself, with your own desires.  A battle in which your own weapons are useless to you at all because you are immune in front of their effects. Remain the doubts and frustration when you see that searching for answers you find even more questions. You expect time to close your wounds so that when it's almost done it, to see his shadow in the distance coming to you, being overwhelmed by the lack of your presence. He looks for you, he cries for you, he wants you while memories spin doubts if you should answer to his call or not. You carefully look to your closed wounds and at him like a knife ready at any moment to reopen them.  And being credulous you stretch your arms falling prey to the same animal that attacked you another time. Because being women we are born to give love and we die with the same passion like at the moment when we realized that we are made for this.
We love men because they make us suffer and feeling alive, they make us knowing that we have feelings, that we have a purpose for passing over the years. We love men because they give us tears and because they are able to wipe them with the simplest words. We love them because they give us frustrations, because in their unconsciousness they make us feel powerful, supreme. We want them next to us because with their simple presence near us we feel protected, because they can spread even the smallest shadow of fear when with their arms they surround our whole being. We love men for the strength they are trying to prove when in front of us they swallow their pain and hide it so when we are not around them anymore they can hide in a corner of a bed as sulky children that collect their tears in a handkerchief. We love men because they give us hope, because they make us tremble every time when they walk out the door giving us the impression that they will never come back. When with a somber look they cover us with a veil of doubt and fear that in the next moment they will disappear, dispelling the entire universe that we built around them. We love men because sometimes they love us too, because sometimes they are able to love us more than we can imagine only they are too weak to accept this. We love them in ignorance, unintentionally, independent of our will. It's something beyond our being, something that comes from inside and can't be stopped with a simple "Stop". We love men for "n" unexplained reasons. We love them because they exist in our lives and because they often give color to our universe so that later also take out the life from it. We love men because we are born to love them and we die loving them.

Nu mai conteaza... (Never mind...)

Nu mai contează timpul ce l-a cerut
Implorând secundele să se oprească pentru un minut
Minutele pentru o oră şi ora să se-oprească pentr-o zi
Gândindu-se că rătăcit tu vei veni
Nu mai contează clipele, momentele de aşteptare
S-au spulberat şi visele, cosmarele din dimineţi amare
Azi nu mai pleacă el, pleci tu privind agale
Nu mai e el eşti tu cea înecată-n nepăsare
Nu mai contează vorbele când faptele-s în umbră
Minciunile ascunse sub o privire sumbră
Azi ea priveşte rece, azi ea îl lăsa-n urmă
Nu mai contează starea ascunsă în privire
Nici lacrima mascata de-un zâmbet trecător
Nu mai contează ziua, nici cât îi e de dor
Azi se retrage-n în umbră, pierdută în decor
Nu mai contează scenă, astăzi încheie rolul
Pierdută în aplauze, simţind în suflet golul
Lăsând povestea-n urma ce-a scris-o cu suflarea
Dar azi nu mai contează pe ce drum va lua calea
Nu mai contează anii, tot ce-a clădit cu greu
Azi îşi daram zidul strigând "Azi demonul sunt eu!"
Nu mai contează rana deschisă şi că doare
Azi ea o să şi-o coase cu vorbe de-ale tale
Nu mai contează ziua ce a cerut să se oprească
Dar azi nu mai contează tot ce-a vrut să trăiască
Tot ce a vrut să simtă şi tot ce a simţit
Nu mai contează timpul şi că nu s-a oprit.



Never mind the time she asked for
Begging the seconds to stop for a minute
The minutes for an hour and the hours to stop in a day
Thinking that wandering you will come and stay
Never mind the moments of waiting for him
The dreams are shattered, the nightmares from bitter mornings
Today is not him who is leaving, is you who go on slowly
Is not him anymore is you drowned in carelessly
Never mind the words while facts are just a shadow
The lies that you are hiding under a somber look
Today her eyes are cold, today she leaves the road
Never mind the state hidden through his eyes
The tear masked behind a passing smile
Never mind the day or how much she's missing him
Today she withdraw in the shadow, faded in the background
Never mind the scene, her role conclude today
Lost through the clapping hands, wrapping her soul in pain
Leaving behind a story written with so much strain
But never mind the path she will follow today
But never mind the years, all she built every day
She's collapsing the wall crying "I'm the demon today!"
Never mind the injury left open and that hurts
Today she will sew it with the words he used to say
Never mind the day she asked to stop and stay
But never mind the things she wants to live today
All that she want to feel and what she felt one day
Never mind the time that hasn't stop and stay.

Razboi cu timpul (At war with time)

Doar pentru un moment, doar o secundă
Aş da timpu-napoi, ascunsă într-un colţ ca o fugară
Speriată că privirea lor mă va străpunge
Şi-mi vor distruge clipa poftindu-mă afară
Doar timp de-un ticăit, de o mişcare a acului de ceas
M-aş pierde în trecut, să mă întorc la tot ce-n urmă mi-a rămas
La noi, la pomul ce ne-adăpostea de atâtea ori de ploi
La locul în care am lăsat frânturi de suflet în fire de nisip
La marea ce ne-a înecat speranţele lăsându-ne fără nimic
Doar timp de o frântură de minut
Aş vrea să ţin în mâini tot ce-am pierdut
Tot ce-am avut, tot ce-am dorit, tot ce-am simţit
Tot ce din faţa mea mi-a fost furat, tot ce-am zidit, tot ce mi-au dărâmat
Doar pentru un clipit, pentr-o sutime aş vrea să mă întorc iar lângă tine
Şi cu un dor să mă cuprinzi simţind că e ultima dată când o faci
Să vreau să plec şi tu ca să mă prinzi, să mă săruţi şi să-mi spui "Taci!"
Şi aş lupta cu timpul să pot să îl întorc din drum măcar o dată
La tot ce-a fost şi astăzi a ucis nepăsător
Să-mi dea-napoi privirea ta de altă dată,
Să-mi dea-napoi tot ce de azi îmi este dor
Din vreme în vreme aş vrea să-ţi aminteşti şi tu de noi
De zilele-nsorite, de zilele cu ploi
Şi într-o zi-ntalnindu-ne întâmplător
Să mă îmbrăţişezi cu o privire, temător
Doar preţ de o fărâmă de clipită
Dacă aş putea să-mi amărăsc iar buzele cu dulcele tău gust
Şi ochii tăi să-mi fie iar ispită, să mă aplec în faţa lor ca un supus
Cu chipul tău să mă trezesc iar lângă mine şi să-mi zâmbeşti subtil, liniştitor
Dacă aş putea să derulez în urma mea atâtea zile până-n acel moment neiertător
Când dintr-un vis am realizat că m-am trezit într-un coşmar
Când eu aici, tu ai plecat ca un avar luându-mi tot
Cum să o iau de la-nceput? Cum să mai pot?
Sunt în război cu timpul ce pare să mă-nvinga
C-am vrut să-i fur momente, şi el ticăitor
Oricât i-aş implora trecutul, tot merge înainte
Oricât aş spune stop, el pare a merge-n gol

Doar pentru un moment, doar o secundă
Aş vrea să nu-i aud acelaşi ticăit asurzitor...

Just for a moment, just a second
I will turn back time, hidden in a corner as a fugitive
Scared that their look will pierces me
Destroing my moment by inviting me out
Only for a tick of the clock, for a movement of the needle of the clock
I will lose myself in the past, to go back to all that I have left behind
To us, to the tree hat used to protect us by the rain
To the place where we left bits of soul into grains of sand
At the sea that drowned our hopes leaving us with nothing
Just for a piece of a minute
I would like to have in hands all that I've lost once
All that I had, all that I wanted, all that I felt
All that form my face was robbed, all that I built, all they tumbled down
Just for a wink, for a hundreth I would like go back next to you
And missing, to embrace me like as would be the last time when you do it
To want to go and you to catch me, to kiss me and to tell me "Silence!"
And I would fight with time if I could turn it back just for once
To everything that was and killed careless today
To give me back your look from other times
To give me back all that today I miss
From time to time  I would like you to remember us too
To remember the sunny days, the rainy days
And one day accidentally meeting you
To embrace me with your eyes, fearing
Just for a bit of a moment
If I just could bitter my lips with your sweet taste
And your eyes being my temptation again, to lean forword them
To wake up again with your face beside me, smiling subtle, restful
If I just could run behind so many days up to that unforgiven time
When I realized that from a dream I woke up in a nightmare
When being here, you left like a miser taking everything from me
How can I start all from the begining?How I can?
I'm at war with time that seems to defed me
Because I wanted to stole moments from him, and he, ticking
However I would beg him the past, he still goes on
However I would say stop, he seems to just go on

Just for a moments, for a second
I would like not to hear the same anoying ticking anymore....

Un dor tarziu ! (A late miss)

Dor. Un dor târziu.
Pierdută în lumina palidă rătăceşte între amintiri
Şi-ar vrea să se înece în propria-i mare de iluzii
Să-şi caute visurile pierdute în adâncurile ei
Să adune clipele de altă dată aduse de valuri din larg
Pe corăbii ghidate de lună şi păzite de stele
Să-i aştepte gândurile tăinuite de pânzele inocentei
Să îl găsească pierdut şi rătăcit ca un nomad
Implorându-i ochii să plângă să poată să îl vindece
De veninul care i-a otrăvit pe amândoi

Dor. Un dor bolnav.
Şi se droghează în fiecare zi cu propriile cuvinte
Injectându-şi în vene aducerile-aminte
Ca şi o dependentă şi-ar vinde sufletul oricui
Care ar putea să îi promită că îi va da o licurire din privirea lui
Sau poate un zâmbet, un cuvânt să-i ridice starea în apogeul fericirii
Cu riscul ca în momentul următor să cadă din nou
Un dor care o calcă în picioare-n miez de noapte
Şi-i pare că se-nchina voit în faţa lui ca un supus
Gata să moară decât să-i fie azi ucis stăpânul
Un dor ce o subjuga, o domina, o ţine la pământ
Nu poate, sau nu are curajul să se ridice
E frică de luptă nevoită să o dea cu propriul sine
De groază că nu va mai găsi în ea o fărâmă de bine
Un dor ce o paralizeaza-n zori de ziuă
Răpindu-i pofta de-a se scălda în răsăritul dimineţii calde
Orbindu-i privirea şi lăsând-o într-o lume aparte
Un dor ce o arde, o mistuie o sfâşie nemilos
Sângerând sub privirile lui fără rost
Un dor, un dor însetat şi flămând de de dreptate
Văzând că viaţa îi frânge pe rând toate.

Dor. Un dor târziu...

Just for a moment, just a second
I will turn back time, hidden in a corner as a fugitive
Scared that their look will pierces me
Destroing my moment by inviting me out
Only for a tick of the clock, for a movement of the needle of the clock
I will lose myself in the past, to go back to all that I have left behind
To us, to the tree hat used to protect us by the rain
To the place where we left bits of soul into grains of sand
At the sea that drowned our hopes leaving us with nothing
Just for a piece of a minute
I would like to have in hands all that I've lost once
All that I had, all that I wanted, all that I felt
All that form my face was robbed, all that I built, all they tumbled down
Just for a wink, for a hundreth I would like go back next to you
And missing, to embrace me like as would be the last time when you do it
To want to go and you to catch me, to kiss me and to tell me "Silence!"
And I would fight with time if I could turn it back just for once
To everything that was and killed careless today
To give me back your look from other times
To give me back all that today I miss
From time to time  I would like you to remember us too
To remember the sunny days, the rainy days
And one day accidentally meeting you
To embrace me with your eyes, fearing
Just for a bit of a moment
If I just could bitter my lips with your sweet taste
And your eyes being my temptation again, to lean forword them
To wake up again with your face beside me, smiling subtle, restful
If I just could run behind so many days up to that unforgiven time
When I realized that from a dream I woke up in a nightmare
When being here, you left like a miser taking everything from me
How can I start all from the begining?How I can?
I'm at war with time that seems to defed me
Because I wanted to stole moments from him, and he, ticking
However I would beg him the past, he still goes on
However I would say stop, he seems to just go on

Just for a moments, for a second
I would like not to hear the same anoying ticking anymore....

Doare (It hurts)

Doare.Doare uneori mai puţin
Doare astăzi singurătatea,
Lumina pală a becului.Dor amintirile,liniştea
Doare întunericul de afară
Ce îi suprima starea de bine în care era cufundată
Doare să vadă că nu mai e la fel ca altă dată
Că şi-a împrăştiat sufletul pe atâtea cărări
Încât nu ştie cum să-l mai întregească
Doare lipsa de speranţă când privind în faţă
Realizează că drumul e de fapt plin de ceaţă
Doare coltului patului în care ţese iluzii
În care se minte pierdută-n propriile poveşti
Doare când se simte captiva în ospiciul propriei conştiinţe
Obligată să rămână în stadiul nebuniei personale
Nefiind destul de curajoasă să se-nfrunte
Prea laşă ca să recunoască
Ca o doare...

It hurts. It hurts sometimes less
Today is hurting the solitude
The pale light of the bulb
It hurts the memories, the silence
It hurts the dark form outside
That suppresses the well-being in which she was immersed
It hurts to see that she's not like yesterday
That her soul was spread through so many paths
And now she doesn't know how to find it
It hurts the hopelessness when looking ahead
She realizes that the road is actually filled with fog
It hurts the corner of the bed in which she weaves illusions
Lying to herself,  lost in her own stories
It hurts when she feels trapped in his own conscience madhouse
Forced to remain in the state of personal madness
Not being brave enough to face up the truth
Too cowardly to admit
That it hurts...

Beţie de cuvinte (Drunk of words)

Printre foi, printre gânduri materializate în cuvinte
O găseşti tot aici, c-un pahar de vin, mai mult gol decât plin
Îşi îmbată sentimentele încercând să le aducă în stare de comă
În timp ce pixul dansează pe hârtie paşi de rime
În timp ce halucinaţiile îi crează o stare de bine
Doar o stare, colorată de o clipă ce a prins-o-n slăbiciune
Şi-acum o minte jucându-se cu mintea ei
Căci următoarea clipă ce-o să vină va croşeta memorii risipite
Ce ca un voal îi vor acoperi sentimentele adormite
Şi îi vor trezi emoţiile, umezindu-i pleoapele
O lacrimă va deranja cerneala de pe foaie într-un gest obraznic
Până şi literele par să fie molestate de prezenţa ei
Prăbuşindu-se astfel şi ultima lume care i-a rămas
Fortăreaţa sufletului dărâmându-se cu fiecare amintire descusută
De mult şi-a pierdut forţă de-a lupta cu propriul sine
Egoul s-a desprins de trupul ei şi a lăsat-o inecata-ntrun pahar
Inspirând vaporii momentelor din anterior prinşi în alcool
Încearcă să îşi drogheze audcerile-aminte ce o chinuie ca o boală
Şi ca morfină îşi injectează-n sânge fraze, conturând poveşti
Poveşti născute dintr-o dorinţă oarbă de eliberare
Din temniţa conştiinţei în care tot ea singură s-a condamnat
Cu capul sprijinit în podul palmei mai scapă uneori câte un cuvânt
În timp ce altul iar e şters de-o lacrimă
În timp ce e pierdută-n propriul cânt!

Among sheets, among thoughts turned into words

You can find her here, with a glass of wine, more empty than filled

She's drunking her feelings trying to bring them in a state of coma

While the pen is dancing on the paper in rhymes steps

While hallucinations create her a state of good feeling

Only a state, colored by a moment that caught her on weakness

And now is lying to her, playing with her mind

Because the next moment that will come will weave scattered memories

Like a veil covering the sleepy feelings

Awakening the emotions, wetting her eyelids

A tear will erase the ink from the sheet in a rude gesture

Even the letters appear to be molested by her presence

Collapsing in this way evens the last world that remained to her

The fortres of her soul is being demolished with every unripped memory

He lost the force to fight with herself a long time ago

The ego has gone away from her body and left her drowned in a glass 

Inhaling fumes from the previous moments caught in the alcohol

She is trying to offer drugs to his memories that torture her like a disease

And as a morphine she's injecting phrases in her blood, drawing stories

Stories arising from a blind desire for liberation

From the prison of conscience in which she also sentenced herself

With the head resting in the palms sometimes a word rid

While the other is wiped again by a tear

While she's lost in her own stories!

Ecou din adancuri... (Echo from the depths...)

Ultimul cântec, ultimă poezie

Pierdute-n largul marii

Înecate în valurile mari şi adânci

În nopţile în care le purtai pe maluri

Şi erau adesea adiate de vânt.

Cu profunde regrete

Traduse în urmele paşilor tipariti in nisip

Laşi în urma ecoul unui vis spulberat

În roua dimineţii, pe faleza

Ce poartă-n larg atâtea vise trecătoare

De-atâta lume ce pare c-a uitat

Picioarele-ţi goale atingând apa rece

Amorţindu-ţi simţurile

Anesteziindu-ţi conştiinţa

Îţi amputează voinţa de-a părăsi locul

Ce îl confunzi c-o stare

Încă aştepţi ca el să mai apară

Şi să îţi facă jocul

Iar briza mării, lina

Crează un fundal de amintiri pierdute

Odată-n largul mării, cu ultimul sărut

Cu ultimul cuvânt pe foaia ce acum

Atinge-un fund de mare pe ultimul ei drum.

Şi ţi-ai promis chiar ţie astăzi în fata mării

Că-i ultimul ecou ce mâna îl va scrie

Că e ultimul cântec, din urmă poezie

Uitată în adâncuri

Iar el...

Prins pe hârtie!

Last song, last poem

Lost offshore

Drowned in big and deeply waves

At nights when you wore them on the sides

And they were often windswept

With deep regrets

Translated into footprints on the sand

You leave behind the echo of a shattered dream

In the morning dew, on the promenade

That carry offshore so many fleeting dreams

From so many people that seem to forgot

Your bare feet touching the cold water

Numbing your senses

Anesthesing your conscience

Is amputating your wish to leave the place

Confusing it with a state

Still waiting for him to appear

To play your game

And the sea breeze, smooth

Is creating a background of lost memories

Once in the high sea with the last kiss

With the last word on the sheet that now 

Reach the seabed in his last journey 

And you promised yourself today in the front of the sea

That's the last echo that hands will write

That's the last song, the last poem

Forgotten in the depths 

And he...

Caught on the paper side!

Un alt fel de portret! (Another kind of portret!)

Ochii roşii

Ochi trişti

Zâmbet pierit

De mult nu mai zâmbeşte

Nu mai zâmbeşte de mult

De când n-a mai zâmbit...

Şi cine ştie când va mai zâmbi!

Nu-s anii

Nu are riduri

Sau poate câteva în jurul ochilor

De cât a plâns

De cât n-a plâns

De cât a stat şi va privit atent să îi zâmbiţi

Dar voi i-aţi dăruit cadouri mari şi colorate

Cu funde frumos aranjate

Şi-n interior cu zâmbete deteriorate.

Acuma sta-n oglindă şi se miră

Că nu-şi mai recunoaşte propriul chip

Nu s-a mai aranjat de-aproape o lună

Oricum se pare, nimeni n-a simţit

Îşi desface cocul

Lăsându-şi părul lung să cadă peste umeri

Dar tot nu va mai fi la fel ca altă dată

Cu săpuniera aruncă în oglindă

În fiecare ciob e-o altă fată

Privire adâncă

Albastră ca cerul senin

Se citeşte ura

Scuipă venin

De mult îşi înghite singura amarul

Amarul şi-l înghite de mult

De când îşi înghite veninul...

Ascultându-şi propriul glas surd

E asemeni unei păpuşi din cârpe

Fără suflet, dar mereu surâzând

Şi cerşind deseori o privire

Şi în colţ mereu aşteptând.

Buze mari

Buze reci

Buze palide, seci şi uscate

De atâtea cuvinte rostite-n zadar

De atâtea ore de singurătate

De cât au simţit gust amar

De cât au fost îmbibate-n minciuni

De câte minciuni au trebuit să sărute

Şi câte minciuni probabil vor mai săruta!

Îşi duce încet mâna la faţă

Printre degete se scurg câţiva picuri aprinşi

Şi atunci îi vine ideea măreaţă

Să-şi mintă buzele cu propriul venin

Umezindu-şi cu picuri buzele acum roşii

Îşi alina durerea, furia, ce zac prea adânc

Îşi adună puterea din propriul ei sânge

Nu-i de-ajuns şi peste o clipă o vezi iar plângând.

E îmbrăcată c-o rochie neagră

Ce îi poartă doliul unu vis omorât

Încercând să-i ascundă durerea,

Trupul prea palid, prea subţire, mărunt

Însetat de pasiune şi flămând de căldură

Târât prin viaţă doar să culeagă ura

Şi încheindu-şi misiunea, îngropat sub pământ

Cu mâna picurându-i suflarea

Îşi sfâşie violent veşmântul ce-i acoperă pielea

Dorindu-şi să rămână nuda în faţa vieţii ce îi luase tot

Dorind să demonstreze că tot ce o-nconjoară

Nu are importanţă, aşa cum în sicriu

Nici lucrurile nu au importanţă pentru mort.

Ca un protest al vieţii mizere ce o duce

C-avand atatea-n jur, de fapt n-are nimic

Că viaţa i-a furat şi bucuria dimineţii,

I-a dărâmat, tot ce cu-atâta greu a fost zidit.

Trupul gol

Trupul rece

Ghemuit se retrage-ntru-un colţ

Într-un colţ de aşează pe jos

Nu aşteaptă nimic

Timpul trece

Totul e anevoios...

Red eyes

Sad eyes

Dead smile

She's not smiling for so long

From so long she's not smiling anymore

Since when didn't she smiled...

And who knows when she'll smile again!

It's not about the years

No wrinkles

Or maybe a few around his eyes

From how much she cried

From how much she didn't cry

From how much she stayed begging for a smile

But they've given her big and colored gifts

With bows neatly arranged

And inside smiles damaged.

Now she's standing in the mirror wondering

Why she doesn't even recognize his own image

She didn't take care of her about a month

It seems, however that nobody cares

She's releasing her knot

Leaving the long hair falling over her shoulders

But she will never be the same like other days

With the soap she's throwing in the mirror

Each shard's show another face

Deeply look

Blue as the sky

Hate can be read

Venom is spited

For so long she eats only bitterness

She eats only bitterness for so long

Since when she eats only bitterness...

Listening to his own deaf voice

She's like a rag doll without a soul

But always smiling

Bagging sometimes for a look

Always waiting in the corner  

Big lips

Cold lips

Pale lips, thirsty and dry

From so many words spoken in vain

From so many lonely days

From how much they felt only bitter tase

From how many lies they have had to kiss

And how many lies will continue to kiss!

She's touching her face slowly

Among the fingers many blood drops are leaking down

And suddenly she has the great idea

To lie her lips with her own venom

Weating them with her own blood

It's not enough and after a moment you see her crying again

She's wearing a black dress

Mourning a killed dream

Trying to hide her pain

The too pale body, too thin, too small

Thirsty of passion and hungry of warm

Dragged through life only to collect hate

And ending the mission, buried under the ground 

With her hand dripping her breath

She violently teared her garment that covered her skin

Wishing to remain naked 

In front of live that have taken all that she had

Wanting to prove that all that surrounds her

It doesn't matter, as in the coffin

Objects have no importance for the dead

As a protest for the poor life that she has

As with so many around actually has nothing to waste

Because life stolen her even the joy of a morning

Knocking down all she has been built so hard while was growing

Naked body

Cold body

Squatting she retires in a corner

In a corner sits down

She's not expecting anything

Time is passing 

Everything is so hard...

De ce "Stări"...(States)

Stări... un nou început pentru sfârşitul anterior. Rămâne în urma glasul sec al unei povesti ruptă din traiul caracterizat de un tragism insuflat de propriul ego.Cu îngerul demonic ucis într-un moment de luciditate, cu sete acută pentru existenţa transpusă în cuvinte, lupta cu viaţa în formă de artă continua independent de propria voinţă. E ceva mai puternic decât propriul sine, ceva ce îmi hrăneşte cugetul şi îmi stăpâneşte simţurile.Port în spate povara cuvintelor ce îmi îngreunează spiritul atunci când le închid în temniţă constintei.
Şi aş fi vrut să mă opresc din a risipi litere, descriind un patos ce ar fi trebuit să îl înăbuş de mult în anterior, în momentul în care mi-am îngropat îngerul demonic în subconştientul lucrurilor pierdute, dar imposibil de uitat.În momentul în care căutând răspunsuri, am constatat că de fapt nu fac altceva decât să găsesc şi mai multe întrebări. Inconştient am prefăcut apoi o stare în cuvinte şi cu foame cruntă de noi însemnări, am colorat cu sufletul prin intermediul instrumentului de scris, încă o pagină.Şi am deschis un nou capitol în care acel, sugestiv numit, înger demonic nu mai ocupă rolul principal, nu mai e caracterizat de omniprezenta covârşitoare. Rolul lui probabil nu se va încheia niciodată, însă va fi doar unul din mulţime, care uneori va da suflul unor noi rânduri printre atâtea rânduri ce încă îmi vor străbate conştientul ca mai apoi să ajungă tipărite pe o foaie, dându-i viaţa.Sunt acele stări pe care adesea le strig tăcut prin cuvinte mute.


States...A new beginning to the end before. I will leave behind the voice of a story ripped from a live characterized by a tragism inspired by my own ego. With the demonic angel killed in a moment of lucidity, with acute thirst for the existence translated into words, the fight with life as art continues independent from my own willingness. It's something stronger than myself, something that feeds  my mind and master my feelings. I'm carrying the burden of words that make harder my soul when I close them in the prison of consciousness. And I wanted to stop wasting letters, describing an enthusiasm that I should have choked long time ago in the past, in the moment when I buried my demonic angel in the subconscious of lost things but impossible to forget. At the moment when seeking answers, I found that actually I do nothing but find more questions. Than, unconscious I've turned a state into words and with a cruel hungry for new notes I've colored with the soul through the pen, another page. And I've opened a new chapter in which, that so called demonic angel, it's not anymore characterized by the overwhelming presence. His role will probably never end, but it will be just one of the crowd, which sometimes will breath some new rows through so many rows that will cross my consciousness to be printed on a sheet, bringing it to live. Are those states that I often shout silently through speechless words.

Catre ingerul meu demonic...

Si ingerul demonic a pierit ucis de mine ...





Închei aici, sunt ultimele cuvinte ce le scriu!