Cand măștile încep încet să cadă....

 Și măștile încep încet să cadă. Reflexiile din oglinzi sunt tot mai diforme și tot mai mulți au uitat pașii valsului în care s-au avântat fără să știe dacă vor fi capabili sau nu îl ducă la bun sfârșit. Dar e valsul meu și rând pe rând se vor retrage în umbră mea cei care nu vor ține ritmul. Își vor feri privirile, cuvintele își vor pierde rostul, iar gesturile vor fi simple mișcări ale corpului care nu îmi vor vorbi despre nimic. Nu mai am nevoie de umbre care să îmi întunece drumul, dar de cei care sunt capabili să lupte cu scenă până la final...
       Am desenat cu naivitate în jurul meu o lume de poveste. Și într-o dimineață m-am trezit cu realitatea pusă în brațe. Și-am refuzat odată și încă o data să schimb deznodământul basmului până când circumstanțele mi-au scris ele sfârșitul și nu mi-a mai mai rămas nimic de zis decât să stau și să privesc cum fiecare fapt îmi dărâma și mai tare castelu. Și m-am trezit într-o mocirlă, cu oameni care se râdeau în jurul meu. Cu oameni care încercau să mă prindă de mână și să mă ridice. Cu oameni care îmi întindeau mâinile doar să mă împingă înapoi. Și-am început să zbier pentru că nu înțelegeam nimic. Și-am început să plâng de teamă că nu voi ști pe unde să o apuc. Și-a început să mă doară starea de neputință în care mi se părea că eram afundata. Și nimeni nu părea să îmi cuprindă ființă între brațe și să mă tragă înainte. Și atunci mi-am dat seamă că țipetele mele erau mute. Că eram singură ce își putea auzii adevărată agonie. Și mi-am șters lacrimile care simțeam cum îmi ard piele mâinii cu amarul lor. Și toată durerea se transformă într-un suc dulce al puterii ce îmi stârnea o provocare dacă voi fi sau nu în stare să îi fac față gustului ce îmi va cutremură întreagă ființă.
 
 Și măștile au început încet să cadă...