Vine un timp

Vine un timp când îți dai seama că o ușă ți se închide tocmai pentru că alta s-a deschis în fața ta. Trebuie doar să ai suficientă voința și putere să realizezi că cea mai bună ieșire este de fapt o nouă intrare și că fiecare lucru se întâmplă cu un scop anume. Abia în momentul în care reușești să privești în spate fără niciun regret și să vezi în fiecare încercare o nouă lecție, vei fi capabil de reușită. Viața nu îți oferă numai zâmbete și uneori este nevoie să cazi tocmai să poți merge mai departe. Trebuie doar să găsești în fiecare lacrimă puterea și în fiecare rană o schimbare. Să lași în urmă oamenii care te țin din drum și găsești persoanele care sunt dispuse să meargă alături de tine. Vorbele sunt armele oamenilor slabi, faptele îi definesc pe cei puternici.

Pierduta intr-o stare

 Locul e prea pustiu. Liniștea din jur o amăgește cu ecoul unei amintiri care ar fi trebuit să rămână închisă în foile unui caiet prăfuit. Privește cu teamă la pernă din stânga ei și tot ce vede e doar un telefon ce a uitat de mult să sune. Și închide ochii dorindu-și pentru un moment să creadă că totul este doar un vis. Un vis care se năruie în următoarea fracțiune de secundă în care brațele ce adesea se lăsau greu peste ea nu mai erau acolo. Întreg decorul se scufundă într-o stare de melancolie nefirească. Și-aceleași întrebări ce nu și-au găsit niciodată răspunsul se adunau că un nor deasupra ei. Și-atunci în minte îi s-au conturat imaginile fiecărei furtuni prin care a trebuit să își croiască drum să meargă mai departe. Și s-a pierdut din nou. A lăsat ochii în pământ și s-a pierdut de propria ființă. Și-a înghițit durerea, și-a năruit visele și trecându-și mână printre firele de păr a simțit cum greutatea atâtor clipe îi apăsa conștiință. Și a refuză să creadă că lumea pe care ea și-o imagina-se nu era decât o iluzie desenată de naivitatea cu care privea în jur. Și a rămas așa privind în gol pustie și înfricoșată. Și printre lacrimi și-a adunat de pe jos șervețelele îngreunate de tristețe aruncând odată cu ele și ultima fărâmă de simțire. Și ar fi vrut să fugă, să închidă ochii și să se piardă într-un vis. Un vis pe care dimineață să își dorească să îl povestească nerăbdătoare tuturor. Un vis în care să își regăsească zâmbetul, în care să nu mai poarte povară unui surâs chinuit de circumstanțe. Și ar fi vrut să zbiere și fără urmă de regret să ardă fiecare amintire într-un fum de țigară. Și nu simțea durerea, dar o apăsa fiecare gram de speranța care își făcea loc printre atâtea vise transformate în coșmaruri. Nu credea că va mai avea puterea să țese noi iluzii, să creadă în diminețile cu soare, în farmecul iernii.

Socoteli gresite

 Câtă liniște. Prea multă liniște, prea fără sens. Atât de multă încât parcă o simț cum îmi zbiară în urechi. Prea mulți oameni  triști încât și cerul pare că li s-a alăturat și plouă, plouă, plouă. Prea mulți care vin și care pleacă. Prea mulți pe care am vrea să îi întoarcem înapoi dar stăm și le privim pașii îndepărtându-se de noi. Prea multă nepăsare, prea multă neîncredere, prea mulți cei care ne trădează încrederea. Prea multe priviri tăcute, prea puține gesturi și fapte. E totul prea mult sau prea puțin și ne-am pierdut echilibrul vieții. Lucrurile mărunte și-au pierdut valoarea, cuvintele și-au pierdut înțelesurile iar noi, noi ne-am pierdut de mult de ceea ce trebuia să fim. Uităm să zâmbim, uităm să fim fericiți și transformăm totul într-o cursă în care banii ne conduc detașat. Ne vindem valorile, ne vindem sentimentele, ne vindem trăirile pentru că la finalul socotelilor să realizăm că de fapt nu mai avem nimic decât o mână de hărți care nu pot să ne umple sufletele. 

Decor de amintiri

 Am trecut atât de ușor prin timp, sau poate timpul a trecut ușor prin mine. Am numărat secundele, până am pierdut șirul orelor și am uitat de zile.Te-am căutat de multe ori în vise și te-am găsit pierdut între coșmaruri. Am îngropat amintirile, am închis caietele, am golit cerneală și undeva se găsea mereu încă un instrument care să scrie. Am gustat viață și am savurat fiecare îmbucătura chiar dacă la final rămâneam tot cu gustul de tine. Noaptea te rătăcea mereu în liniștea ei, patul tânjea după parfumul tău, pernele îți căutau visele. Întreg decorul ne contura încă trupurile unul lângă celălalt. Am căutat de atâtea ori să îți găsesc pașii pierduți pe drumul ce te aducea la mine și nu am găsit decât o vagă umbră a unei amintiri risipite în viscolul rece de afară. Am întrebat fulgii de ce ți-au acoperit urma și de frică să îmi răspundă se izbeau rând pe rând de pământ și întrebarea murea și ea o data cu ei. 

Tic tac

 Timpul...acel ceva în mâinile căruia ne încredințăm viață și îl lăsăm să ne contorizeze clipele, să ne conducă destinele. În orice facem e nevoie de timp. Măsurăm fiecare mișcare în timp, e acel ceva ce ne limitează uneori acțiunile. Mereu avem nevoie de timp. E ciudată dorință noastră de a fi capabili să ne jucăm cu el. Uneori îl implorăm să stea în loc pentru că mai apoi să îl implorăm să treacă. Dar nepăsarea lui e infinită pentru că niciodată nu ascultă de noi. Merge numai înainte, nu își întoarce niciodată capul înapoi, nu iartă nimic, ne călca indiferent în picioare, ne tareste după el fără să țină cont de opinia nostră, fără să ne asculte rugile,lacrimile când adesea îl implorăm să se oprească. Dintre toți, timpul este singurul care reușește să ne fie în egală măsură cel mai mare dușman și cel mai bun prieten. Luptă cu el este singură luptă pierdută încă dinainte să înceapă.

Cu si despre doi oameni

Ceaşca de cafea mă aştepta pe balcon. Acelaşi loc care ieri ne surpindea pe amândoi acolo. Astăzi am rămas doar eu. Scrumiera a rămas şi ea goală. Aşteptam parcă într-un moment sau altul să îţi aud râsul. Dar am rămas cu liniştea şi cu privirea pierdută în depărtare la oamenii care se perindau grăbiţi pe drum. Aveam impresia că vei intra curând pe uşa strigând să mă grăbesc că trebuie să plecăm. Dar era doar vântul care îmi sufla în ureche, trezindu-mi o amintire plăcută. Şi am rămas tristă pentru câteva secunde, cu o durere inexplicabilă produsă de absenţa ta. Dar am privit apoi soarele care mă deranjat din starea mea cu razele lui. Un deranj plăcut pentru că am realizat că în loc să stau tristă aş putea să zâmbesc deoarce tu eşti motivul meu de fericire. Şi atunci mi-am dat seamă că poate şi tu te gândeşti la mine acolo unde eşti. Şi că poate tu faci acest lucru zâmbind şi atunci eu cu ce drept m-aş gândi la tine cu tristeţe. Şi-am înţeles că nu distanţă este cea care separa doi oameni, dar modul în care sentimentele sunt adâncite în ei. Nu aş putea să spun cât de norocoasă mă simt că o zi obişnuită de vară ne-a intersectat drumurile. Poate de aceea iubesc atât de mult vara, soarele, căldura. Şi dacă după atâtea furtuni şi ploi viaţa ne-a găsit pe acelaşi drum înseamnă că aşa trebuie să fie. Pentru că o relaţie dintre doi oameni nu înseamnă doar fericire  şi bucurii. Înseamnă să reuşeşti să te ridici când destinul te pune la pământ şi să găseşte acolo intinzandu-ţi mâna aceiaşi persoană căruia ieri poate i-ai închis uşa. Iubirea metaforică şi supremă e doar un cârlig pentru poveştile scurte ce par rupte dintr-un film dar care nu îşi găsesc acelaşi final fericit. Iubirea reală înseamnă înţelegere, încredere, respect, compromisuri şi răbdare. Să găseşti puterea să treci mai departe chiar şi atunci când îndoielile îţi măcină conştiinţa şi ai vrea să zici Stop!. Dar totuşi nu o faci. Am învăţat de la noi că sentimentele care revin de fapt nu au plecat niciodată şi că pentru un anume motiv ele au rămas mereu vii şi era doar vorba de timp până să ne dăm seamă de rostul lor. Am învăţat că atunci când ceva pare să se dărâme nu îţi iei doar bagajul şi pleci înfricoşat, dar stai şi înfrunţi războiul cu capul sus. Şi împreună orice război e mai uşor de câştigat. Şi a trecut mult timp până să înţeleg ce înseamnă de fapt să iubeşti. Şi da, îl iubesc pentru că în afară faptului că e iubitul meu, e prietenul meu cel mai bun, persoană care mă ascultă, care mă înţelege, care nu e tot timpul de acord cu mine, care ştie să mă atenţioneze atunci când drumul pe care vreau să îl iau nu e corect. Îl iubesc pentru că uneori mă ceartă, pentru că alteori mă mângâie. Îl iubesc pentru că atunci când încep să strig mă lasă să strig iar mai apoi îmi zâmbeşte să pot zâmbi şi eu. Îl iubesc pentru toate lucrurile mărunte care le face doar să mă simt bine şi pe care le observ doar că nu tot timpul ştiu să îi arăt cât de mult le apreciez. Îl iubesc pentru că atunci când nu mai găsesc puterea să merg mai departe îmi da curajul să privesc dincolo aparente. Îl iubesc pentru tot ceea ce face, pentru curajul cu care înfrunta lumea, pentru puterea cu care merge mereu mai departe. Îl iubesc pentru că ştiu că şi el mă iubeşte, pentru că nu e cel mai perfect om, dar e perfect pentru mine. Îl iubesc pentru că îmi fură visele, gândurile şi e cel mai dulce hoţ pe care niciodată nu aş putea să îl opresc din "meseria" lui. Îl iubesc pentru că ştiu că zorii zilei ne vor găsi aici împreună, privind amândoi acelaşi răsărit de soare chiar dacă timpul îşi va lasă urmele peste noi şi indiferent de depărtare...

În tacere

 Prea multe momente în care ne pierdem în tăcere
 Închidem ușile și-n fața lor ne-nchidem și noi

 Căci în tăcere suntem așa cum nimeni nu vrea să ne vadă
 Căci în tăcere putem să plângem fără să ne întrebe nimeni de ce o facem
 Căci în tăcere putem să zâmbim fără să zică nimeni că am înnebunit
 Căci în tăcere putem că să visam tot ce interzis
 Căci în tăcere sunt așa cum așa vrea că toți să fie
 Căci în tăcere pot să mă gândesc la ține fără să mă întrebe cineva de ce o fac
 Căci în tăcere nu mă întreabă nimeni de ce râd
 Căci în tăcere nu mă întreabă nimeni de ce plâng
 Căci în tăcere pot să îți spun că te iubesc și să mă gândesc că mă auzi
 Căci în tăcere pot să visez perfectul
 Căci în tăcere pot să-mi imaginez că ești aici
 Căci în tăcere pot să transform un vis în realitate
 Și uneori m-am îneca în marea de tăcere
 Și uneori aș vrea că să dispar în infinit
 Și uneori nu sunt așa cum poate mi-aș dori să fiu
 Și uneori visele nu sunt cele pe care mi-aș dori să le visez
 Și uneori mă-ntreb ce caut azi aici
 Și uneori aș vrea să pleci și să rămâi
 Și uneori nu sunt a ta ci doar a vântului
 Și uneori sunt a timpului
 Și uneori nu sunt a nimănui
 

Regrete tardive...

 Privindu-mă în ochi într-o zi oarecare,luându-mă de mână mă vei simți departe
 Vei caută sclipirea de ieri,de altă data, vei caută un zâmbet, un gest sau un cuvânt
 Dar îți voi părea rece, distanță și retrasă și zeci de întrebări îți vor pătrunde-n gând
 Nu voi avea curajul să-ți întâlnesc privirea, nu voi avea curajul să pot să-ți spun să pleci
 Mă va cuprinde teama, frustrarea și furia știind că niciodată n-ai vrut să mă-nțelegi
 Mă vei găsi pierdută în fumul de țigară, mă vei privi atent și trist și gânditor
 Iar eu voi fi prea lasă să te poftesc afară să-ți spun că el m-așteaptă pe scările din hol
 Să-ți spun că nu mai suntem noi cei de altă data, că nu mai sunt la fel că și când ai plecat
 Că am lăsat în urmă tot ce-am avut odată, că azi s-a spulberat tot ce ieri am visat
 Mă vei găsi străină,c-un aer arogant,mă vei găsi aranjată c-un stil mult prea galant
 Și cât aș vrea să pot sa-ți spun "Nu te iubesc" și cât aș vrea să-ți spun să nu vi înapoi
 Te voi prinde de mână, mă vei privi atent și îți voi spune rece: "Azi nu mai suntem noi!"
 Apoi privind pe geam îmi vei zări ochii privind în depărtare, mă vei prinde de braț iar îți voi șopti pieduta-n zare:
 "Acum deschide ușa și rămâi în prag privindu-mă tăcut fără ca să pășești de unde ai plecat cu tot ce am avut
 Și nu întinde mâna cum ca să vin spre tine alergând în timp ce mă privești cu teamă și-ndoiala
 Nu sunt doar câțiva păși și o simplă ușă ce-ți pare acum că ne separă
 Degeaba mă privești cu ochii goi și-ncerci să dai zadarnic timpul înapoi
 Credeai că ai să mă găsești pierdută-n colț de pat în timp ce număr amintirile pe care le-ai furat
 Mă vei surprinde cu privirea sus și fără teamă știind că glasul tău de mult nu mă mai cheamă.
 Dar vreau să știu dacă îți amintești de drumul ce te-aducea mereu la mine?
 Și fiecare zâmbet când pe geam te zăream și așteptăm să te îmbrățișez printre suspine
 Îți amintești sclipirea din ochi de altă data?Surâsul cel mai sincer când în prag te-așteptăm?
 Îți amintești cuvintele prea simple,prea banale dar care te făceau să râzi nevinovat?
 Îți amintești și azi de zilele cu soare sau tot ce-a frumos s-a șters și ai uitat?
 Îți amintești de zilele când implorăm să stai?Și tu plecai agale  și la tot renunțai?
 Îți amintești de mine plângând în urmă ta?Și tu târându-ți pașii lăsându-mă așa?
 Îți amintești de mine?Îți amintești de noi?De câte am trecut prin vânturi și prin ploi?"
 Îmi voi desprinde mâna din palma ta brutal, îmi voi luă parfumul privindu-te banal
 Zarindu-mă-n oglindă îți voi părea absenta, mă vei privi atent, eu nu voi fi atentă
 Îmi vei deschide ușa spunându-mi ca să plec că mă așteaptă-n hol cel pe care-l aștept:
 "Eu te-am pierdut de mult, el astăzi te mai are, eu te-am lăsat să pleci, el e în așteptare
 Eu nu am fost acolo când tu m-ai așteptat, el astăzi e acolo și-a fost aici când am plecat
 E în capăt de scară te-așteaptă zâmbitor să îl săruți și tandru și dulce,iubitor
 Eu voi privi gelos c-am risipit momente, că nu sunt eu acela ce te așteaptă-n hol
 Dar aranjează-ți rochia și-opreste-te din plâns nicicând sa nu te vadă cu-o lacrima pe fata
 Zâmbeşte-i iubitor mereu plină de viaţă eu voi pleca pe urmă şi mă voi pierde-n ceata"

 Nu vei şti niciodată c-am plâns de dorul tău, voi merge înainte fără să-mi pară rău
 Îl voi prinde de mână şi îl voi strange-n braţe, te voi privi în uşa tristă, fără speranţe
 Mă vei privi culcându-mi capul pe braţul lui şi voi închide ochii pierdută în trecut
 Iar când îi voi deschide nu vei mai fi acolo, vei fi plecat departe cu tot ce m-a durut
 Cu tot ce am avut, cu tot ce mi-ai furat, cu toate ce-au trecut, cu tot ce-am adorat.

Gând rătăcit

 Și rochia îi atârna pe un umăr dezgolindu-l pe celălalt. Nu o văzuse de multă vreme însă privirea îi trăda teama. Ar fi vrut să se aproprie de ea, să îi simtă parfumul învăluindu-l într-o stare de visare din care nu ar fi vrut să se mai trezească. Dar a stat deoparte privind-o atent ca și cum timpul nu s-ar fi interpus între ei. Și ar fi vrut să o prindă de mână, să îi simtă fiecare por al pielii cum tremură la atingerea lui. Să o privască în ochi iar ea să îi citească în ochii lui dorință. Să poată să o dezbrace de cuvinte și de tot și întunericul nopții să le ascundă măcar pentru încă o singură data trupurile înecate în păcat. Dar timpul, timpul nu stă în loc și secundele lui au uitat de mult să sune în același ritm pentru amândoi. Și noaptea nu mai e la fel că altă data când o făceau partasa la jocurile lor. Până și luna îi privește cudat făcându-le semn că zorii zilei nu îi vor găsi mergând pe același drum.
  Și zâmbetul îi lumina față. Nu îl văzuse de multă vreme însă ochii lui trădau regretele. Și ar fi vrut să plece din orizontul lui dar pașii nu vroiau să îi asculte înstinctul. A rămas așa, privindu-l tăcut în contemplarea lui. Din când în când ochii își căutau alte direcții dar la final tot de intersectau inevitabil. Obrazul drept trăda și el nostalgic amintirea ultimului sărut tradus printr-un picur de tristețe. Și ar fi vrut să alerge să îl prindă de mână dar urmele pașilor ar fi târât-o astfel în trecut. Și au rămas astfel privindu-se tăcut...
  Și anii atârnau grei în spatele lor, timpul le condamnă trecutul iar destinul era judecătorul suprem. Și rănile trec dar urmele vor rămâne mereu acolo indiferent de vreme. Undva amintirile își vor spune mereu cuvântul pentru că ceea ce  nu e menit să fie uitat ne va bântui mereu gândurile.
    Şi paşii lui se apropriau de ea tot mai mult. Şi cu fiecare urmă lăsată în spate teşea tot mai multe iluzii în umbră lui. Dar s-a orpit să îi privească încă o dată tăcerea. Să fie sigur că efortul lui de a o prinde iarăşi de mâna îşi va găsi un înţeles. Şi i-a văzut ochii rătăciţi departe de el, undeva către un nou orizont, căutând o altă linie de plutire. Şi l-a zărit pe El şi visul i-a fost spulberat de realitatea din privirea celui se îi se înaltă în dreapta ei. De mâinile împreunate care conturau un întreg univers în jurul lor. Un univers pe care el nu i-i l-a putut oferii niciodată. Şi ea privea cu teamă la cel care, fără să înţeleagă de ce, se apropria încet de ea. Şi îl privea cu ochii trişti şi plini de regrete că circumstanţele le-au fost mereu inamici. Şi îl privea plină de teamă. Ştia că în mâna ţinea un destin dar că undeva în interioriul ei încă mocnea scânteia unui vis de vară stins de crudă ploaia a toamnei reci. Ştia că el e pasiune, dorinţa, acea vibraţie care îţi face trupul să îţi tresare cu o simplă privire. Atingerea din miez de noapte după care porii tânjeau să îi simtă extazul, adierea păcatului după care trupul suspină mereu. Dar ea ştia, ea ştia că viaţa înseamnă mai mult de atât. Şi paşii lui se opriră zambandu-i tandru. Atât de simplu şi banal încât cele câteva secunde i-au complicat starea într-o clipire. Şi mâinile lui, şi umerii drepţi şi privirea adâncă i-au trezit fiecare simt. Dar a rămas nemişcată în frustrarea ei cum că decorul lor era mereu împotriva. Şi la rpivit cu regret, cu îndoială, cu un zâmbet şters şi ascuns în spatele unei priviri ce încercă zădarnic să traducă nepăsarea. Şi el acolo, vibrând la fiecare clipire a pleoapelor ei încărcate de fard. Şi a blamat locul, şi viaţa, şi anii care i-au înceţoşat amintirile dar care au uitat să împietrească trăirile.
Şi paşii ei se depărtau de el tot mai mult. Şi cu fiecare urmă lăsată în spate îi spulberă încă o speranţă. Şi a privit în spate la el că şi cum ar fi lăsat în urmă o parte din zâmbetul ei. Dar ceva nu o lasă să mai stea. Ştia că în urmă ei stătea conturat un vis dar că în faţa ii se întindea realitatea. Ştia că visele se spulberă în răsăritul soarelui, că mai devreme sau mai târziu se transformă în cosmare, că viaţa are nevoie de contururi concrete şi nu de linii vagi. Şi cu un gol în stomac şi cu altul în suflet şi-a lăsat o parte din ea în urmă şi a îmbrăţişat realitate. Pentru că visele sunt trecătoare, pentru că uneori trebuie să lăsăm conştiinţa să ne conducă instinctele inimii, pentru că e frumos să iubim raţional şi pentru că sfârşiturile din filme nu se confundă niciodată cu realitatea...

Dacă pleci

 Dacă pleci, pleacă acum
 Închide ușa și nu privi-napoi cu îndoială
 Eu am să-ți număr pașii îndepărtându-te de mine tot mai mult
 Până când voi cădea pierdută la pământ
 Îmi voi înghiți durerea căci am promis că nu o să mai plâng
 Și nici o lacrimă nu va cădea din ochi să-i umezească

 Voi merge,voi privi în gol pe o fereastră
 Să-ți zăresc urma lăsată pe cărare-n urma ta
 Să te privesc cum pleci cu nepăsare
 Și apoi să mă contemplu în agonia mea...

 Dacă pleci, pleacă tăcut
 Închide ușa și nu spune nimic când ieși afară
 Eu am să stau să îți ascult suspinele din depărtare
 Până când voi cădea tăcută și fără răsuflare
 Îmi voi înghiți cuvintele și am să uit să te mai strig
 Niciun oftat nu îmi va demască setea de ține
 Și pe o foaie voi desena cu umezeala degetelor fine
 Tot ce nu am apucat să-ți spun odată
 Tot ce-am simțit în nepăsarea ta
 Și-apoi tăcut voi reveni pierdută-n lumea mea...

Aparenţe...

Nu avem nevoie de prea multe cuvinte să spunem "Te iubesc". Nu ştiu dacă faptele sau cuvintele dezvăluie mai multe că privirea. Poate dacă am încerca să ne privim unii pe alţii într-o oglindă am vedea mai departe de aparenţe. Pentru că lumea în care trăim e construită din măşti diforme. Pentru că orgoliul ne conduce viaţa în timp ce noi privim neputincioşi la propria cădere. Pentru că distrugem tot ce iubim şi ne trezim singuri în mijlocul unei mulţimi de cioburi. Pentru că mai apoi încercam să lipim la loc tot ce am sfărmat însă urmele ne aduc aminte mereu că ceva s-a întâmplat odată. Pentru că iubim ce e mai frumos şi totuşi alegem calea cea mai murdară. Pentru că nu suntem conştienţi de ce ţinem în mâna şi nepăsători lăsăm fericirea să ni se strecoare printre degete. Pentru că nu reuşim să privim înainte şi ne agăţăm mereu de trecut şi astfel uitam să ne simţim mulţumiţi şi împliniţi. Pentru că atunci când vrem să fim fericiţi constatăm că în jurul nostru totul e risipit. Pentru că suntem oameni şi pentru că oamenii uită adesea să existe...

Dorințe...

Uneori ai vrea să fugi, să laşi totul în urmă, să evadez.Ai vrea să zbieri, dar nu e nimeni să te audă. Chiar dacă te doare, îţi înghiţi cuvintele şi pleci capul. Nu mai avem nevoie de iluzii când totul se reduce la soarta. Nu mai avem de speranţe într-o lume în care ne lăsăm destinul la îndemână unor aruncări de zaruri.Aş vrea să fug, să nu mai simt, aş vrea să zbier şi eu, să ţip, dar lumea a asurzit de mult la strigătele mele. Aş vrea să mă scufund într-o stare de uitare şi să mă înec cu propria indiferenţă. Dar amintirile îmi zbiară mereu dintre foi ca şi cel mai asurzitor ţipat şi îmi amorţeşte orice simţ. Aş vrea să mă pierd odată cu vântul sau să mă regăsesc într-un picur de ploaie ce umezeşte uneori fruntea unui copil.Aş vrea să plec, aş vrea ca să rămân, şi mereu greşesc drumul ce îmi conduce viaţa. Uneori aş vrea să plâng până când pielea mi-ar fi secata de orice urmă de umezeală. Uneori aş vrea să mă transform în timp să pot să mă joc şi eu măcar pentru o vreme cu secundele vieţii şi apoi să îmi văd pierdută de drum....

Trăim printre vise când luminile sunt stinse

Trăim printre vise când luminile sunt stinse
Trăim în război unde proprii duşmani suntem chiar noi
Unde uitam să simţim, uităm de plăcere
Unde totul se transformă în banalitate şi durere
Uităm de cuvinte, uitam să zâmbim
Nu avem timp de vorbe, nu mai avem timp să trăim

Într-o lume de plastic suntem doar marionete
Fără suflet, ştim să simţim doar regrete
Am pierdut în lupta cu propriul nostru timp
Nu din lipsă de arme, dar din lipsă de... timp
Nu ne ajung orele să îl judecăm pe cel de lângă noi
Iar idealurile ne ajung tarate prin noroi
Într-o lume cu preţ timpul se vinde cu secunda
Trăim într-un ring unde fiecare îşi aşteaptă runda

Trăim printre vise când luminile sunt stinse
Trăim traşi de timp, obligaţi de destin
Trăim pentru scopuri dar nu avem idealuri
Şi ne lăsăm destinul la îndemână unor aruncări de zaruri

Într-o lume defecta, calitatea devine păcat
Fără reguli, azi vi, mâine iei tot şi-ai plecat
Am pierdut în jocul cu propriul destin
Uită numai câţi pleacă, uite câţi mai revin
Nu ne putem ridica de cât de sus am vrea pe toţi să-i privim
Iar vena vieţii o umplem numai de venin
Într-o lume pierdută, unde ai vrea să cauţi o ieşire
Când viaţa noastră se rezumă la o simplă şi banală amintire?

Trăim printre vise când luminile sunt stinse
Trăim traşi de timp, obligaţi de destin
Trăim pentru scopuri dar nu avem idealuri
Şi ne lăsăm destinul la îndemână unor aruncări de zaruri...

Fum de adio

Aprinde-mi o ţigară să pot să te pierd încet în fumul ei
Nu mă privi cu ochii mari când în scrumieră sta cenuşa zâmbetului meu
Când printre atâtea întrebări caut doar răspunsul de ce sunt tot aici
Când aştept tăcută şi uimită de câte cuvinte nu şti să îmi zici
Nu îmi spune că vrei să pleci, eu nu am să rămân privindu-te pierdută
Cu gust amar şi cu ţigara stinsă de o lacrimă prelinsa peste scrumul ei
Mai bine închide ochii, desprinde-ţi degetele din palma mea şi adună-ţi paşii spre ieşire
În urma noastră nu a mai rămas nimic doar o simplă şi banală amintire
Nu mai încap nici cuvintele în caietele care ne poartă îngreunate regretele
Nu mai e loc de suspine în noaptea grea ce ne ameninţa că vine
Drumul din faţă nu trebuia să-ţi simtă niciodată paşii grei venind înapoi
Nu mai poţi să te întorci acolo unde ai semănat doar vânt şi ploi
Nu mă caută pierdut între păreri de rău, nu căuta ceea ce niciodată poate nu a fost al tău
Doar îndreaptă-ţi privirea înainte, nu privi înapoi tremurând
Nu vreau iar aducere-aminte, nu vreau să mă vezi iar plângând

Aprinde-mi o ţigară să pot să mă pierd încet în fumul ei
În timp ce îţi ascult paşii târâţi şi parcă mult prea grei
Să poţi, privind în spate, să nu mă mai zăreşti cum tristă rămân iar în urma ta
Să pot să vărs o lacrimă pierdută printre gânduri în ceaşcă de cafea
Să simt singurătatea că pe cel mai dulce vis dintre coşmaruri
Să pot să îmi las destinul şi iubirea la îndemână unor aruncări de zaruri
Să joc ultima carte şi-apoi să plec şi eu pierdută
Căci n-am ştiut că să câştig în jocul tău de dulce brută...