Viata printre randuri

Nu ştiu ce să cred despre viaţă. Nu ştiu dacă e ceea ce mi-am dorit sau dacă acum urmează că ea să îmi ofere ceea îmi doresc. Am crezut că e simplă şi monotonă dar de fapt viaţă e mult mai complicată decât ne imaginăm. Ascunde atâtea şi atâtea secrete în adâncul ei şi pe zi ce trece îşi dezvăluie unul câte unul . Dar fiind copii nu ştim la ce să ne aşteptăm şi privim totul din cea mai frumoasă perspectiva. Ce inocent priveam şi eu viitorul în ziua de ieri. Rezumăm totul la perfect şi în jurul meu plutea un aer de fericire permanentă. Dar azi... azi totul îmi pare atât de diferit. Pentru că azi există zile în care uit să mai zâmbesc cu adevărat şi să mă bucur de toate lucrurile pe care le am în jurul meu. Am primit prima palmă a vieţii şi am riscat să întorc şi celălalt obraz. Şi stau cu frică, că mâine, nu voi mai avea încă o şansă pe care să o dau vieţii. Nu ştiu dacă viaţă ne da nouă şanse sau noi suntem cei care dăm şanse vieţii. Atâtea drumuri pe care încă le mai am de străbătut. Sunt încă la începutul excursiei şi drumul îmi pare astăzi atât de dificil. Mi-e frică pentru că nu o să ştiu să ajung acolo unde mi-am dorit mereu. Că timpul o să mi-o ia înainte şi că secundele se vor transformă în cel mai urat coşmar. Că lupta cu destinul nu o să fie atât de uşoară cum îmi părea până acuma şi mi-e frică că nu o să ştiu să ies învingătoare. Sunt momente în care ceva parcă nu mă lasă să merg mai departe şi mi-aş dori să îmi opresc aici drumul, visele, speranţele, dar cine sunt eu să spun nu în faţă atâtor provocări? Nu sunt un las să fug din faţă celor care vor poate să mă vadă la pământ şi nu o să îi dau vieţii satisfacţia să mă învingă. Pentru că dacă timpul mi-o va lua înainte voi şti să îl prind din urmă şi îl târăsc înapoi în spatele meu. Şi nimic nu e simplu până la urmă. Şi nu există fericire fără suferinţă şi lacrimi fără zâmbete. Durerea face parte din noi. E elementul care ne întăreşte şi na da puterea să mergem mai departe. Şi-am simţit de atâtea ori că mă doare. Durerea oarbă care nu face parte din categoria durerilor fizice. E mai mult decât atâta şi uneori doare mai tare. Pentru că ea nu există un medicament care să o vindece. Noi suntem propriul medicament pentru fiecare durere pe care o simţim înăuntrul nostru şi care ne da senzaţia că ne-am dori să dispărem. Şi poate mulţi nu înţeleg ce e de fapt viaţă. Şi poate mulţi o cufundă în monotonie. Şi poate că au dreptate. Am cufundat-o şi eu de multe ori şi încă mă lupt cu această boală a banalităţii. Şi poate că nu voi reusii niciodată să schimb lumea dar poate că voi reuşi să schimb lumea mea. Căci am încercat să privesc mereu zâmbind în faţă deşi probabil că mă simţeam terminată şi fără puteri de a continuă. Am încercat mereu să le insuflu celorlalţi zâmbete şi să zâmbesc şi eu odată cu ei. Dar viaţă... Viaţă îmi da în fiecare zi o lovitură care mă aduce la realitate şi zâmbetul parcă e din ce în ce mai fals şi ipocrit. Dar viaţă... Am vrut că să mă joc cu ea şi am ajuns eu un pion în jocul ei. E alb, e negru nu ştiu dacă există o cale de mijloc. Nu poţi să fi umpic fericit sau umpic trist. Nu poţi să zâmbeşti umpic şi umpic să plângi. E iluzia pe care noi o creăm pentru a ne induce o stare de mai bine. Am adoptat şi eu de atâtea ori această stare iluzorie şi poate că am suferit mai puţin. Dar viaţă... Mă-ntreb de multe ori de ce am crezut că e bună sau poate de ce-am crezut că e nedreaptă. Am primit mângâieri şi mi-a dat flori. Mi-a aşternut covoare roşi şi muzicanţii ei mi-au cântate ode de fericire. Mi-a dăruit vise şi idealuri. Viaţă mi-a dăruit viaţă. S-a-ntors de atâtea ori împotriva mea şi mi-a dat palme, mi-a dat lacrimi şi mă făcut să simt că doare. Mă întărit şi mi-a dat puterea să privesc înainte şi să merg mai departe. Şi până la urmă cine mai înţelege viaţă. Eu încă încerc să desluşesc misterele ei şi totul îmi pare atât de complicat. E un puzzle pe care încercăm să îl facem însă mereu încurcăm piesele şi trebuie să o luăm de la capăt.