5 decembrie 2014

Si dacă as putea sa îți spun

Şi dacă aş putea să îţi spun...

Ceva mă face să te iubesc tot mai mult. Poate circumstanțele, poate decorul, poate gândurile ascunse ce ne inundă uneori mintea, poate privirile triste de la început, poate ochii plini de fericire că astăzi am reuşit să învingem luptele cu noi. Ceva mă face să te simt tot mai aproape cu fiecare secundă care trece şi aş vrea să cred că am ajuns să câştigăm războiul cu timpul care ne-a purtat pe atâtea cai greşite până să ajungem aici. Am plâns, am strigat de durere, ne-am tarat sufletele pe jos, le-a lăsat în mâinile unor oameni care nu au ştiut ce să facă cu ele, care le-au sfărmat în bucăţi pe care mai apoi le-am cules cu greu şi le-am închis într-un sertar unde le-am lăsat zăcând cu amintirile. Ne-am irosit lacrimile, ne-am irosit gândurile, am stat şi am privit în gol la lumea ce se perindă în jurul nostru fără să mai simţim nimic. Am crezut în vorbe şi am uitat de fapte, am căzut iar mai apoi ne-am ridicat şi ne-am scuturat de praful ce ne-a îngreunat sufletele pentru atâta timp. Ne-am amăgit cu momente pe care într-o clipă de nebunie am vrut să le transformăm în eternitate. Nu am ştiut să vedem mai departe de un vis pe care noi l-am creat şi care într-un târziu s-a transformat singur într-un coşmar. Şi ne-am trezit într-o lume construită pe temelii false şi rând pe rând fiecare cărămidă s-a prăbuşit încet peste noi. Dar am învins...
Ceva mă face să te iubesc tot mai mult. Poate momentul în care m-am regăsit în privirea ta, poate clipă în care m-am pierdut în zambetul tău, poate mâinile tale calde când îmi ating palmele şi simt cum tot decorul se apleacă la picioarele mele. Poate cuvintele ce îmi vibrează fiecare coarda a inimii, poate gesturile mărunte care îmi fac zilele măreţe. Poate fiecare mângâiere ce îmi face fiecare por al pielii să tremure, poate fiecare îmbrăţişare când simt cum toată fiinţă ta se ascunde în braţele mele. Că şi cum m-ai fi aşteptat de mult să vin, că şi cum te-aş fi aşteptat din totdeauna să vi.
Şi dacă aş putea să îţi spun de câte ori am vrut să  plec, să îmi adun toate stările în acelaşi bagaj scrijelit de atâtea drumuri care nu m-au dus nicăieri şi să fug undeva unde în linştea serii aş fi putut poate să schimb cumva răspunsurile la toate întrebările ce  mi-au condus viaţă până acum. Dar am rămas. Am strâns din dinţi şi cu sufletul sfârtecat de durere am închis ochii şi m-am aşezat jos. Te-am privit şi ţi-am ascultat fiecare cuvânt apăsându-mi rănile şi cotrobăindu-mi în ele până la os. Dacă aş putea să îţi spun de câte ori mi-am înghiţi lacrimile şi te-am privit direct ochi încercând să îmi conving eu-l că drumul este abia  la început. Că atunci când iubeşti nu pleci pur şi simplu, dar stai şi lupţi şi crezi şi învingi.
Dacă aş putea să îţi spun cât de mult te iubesc, cât de mult te respir.

26 septembrie 2014

Dorințe repudiate

De câte ori ai vrut să-i spui cât ţi-e de dor. Dar te-ai oprit înainte să apuci să îi scri primul cuvânt, înainte ca toate sentimentele ce îţi năpădeau adesea fiinţă să ajungă din nou în mâinile lui şi să îţi fure iarăşi până şi ultimul gram de fericire pe care cu atâta efort ai reuşit să îl aduni dintre scrumul rămas în urmă ta. Ţi-ai înghiţit frustrările şi ai simţit cum pulsul stă să îţi iasă prin piele de dorinţa de a-i spune cât îţi lipseşte de mult. Dar ai tăcut. Ţi-ai amăgit conștiința cu aduceri aminte, ţi-ai repudiat sufletul făcându-l străin de tine şi toate stările le-ai strâns într-o privire ce astăzi pare sumbră. Te-ai aşezat pierdută pe covor doar că să nu îi simţi mirosul imprimat încă între aşternuturi. Şi ai rămas acolo imaginându-ţi momente şi conturând clipe pe care probabil niciodată nu le vei vedea mai departe de umbră uni vis. Te vei simţi pustie şi liniştea din jur îţi va tăia conturul zâmbetului. Te vei îngropa într-o stare de singurătate şi singurul prieten ce îţi va fi alături va fi un pahar de vin, mai mult gol decât plin. Vei caută în jurul tău trecutul şi o formă de a putea să schimbi răspunsurile. Şi vei privi la telefonul ce stă silenţios lângă ţine ca şi la cel mai aprig duşman. Ca şi cum în el stă cel mai puternic drog şi tu trebuie să te zbaţi cu voinţă şi cu dorinţa de a nu te năpusti asupra lui .

15 mai 2014

Apel la dreptul de a simții

 "Să nu mă iubești" îi spusese în timp ce își trecea degetele prin părul ei lung și fin. Cu privirea îi cuprindea sufletul iar brațele se lăsau ușor peste trupul ei firav ce se ghemuia tot mai aproape de pieptul lui. Îi simțea fiecare bătaie a inimii asupra cărora se concentra cu gândul că poate, poate nu îi va mai auzi refuzurile ce îi se păreau nejustificate. Simțea că îi neagă dreptul la niște sentimente care îi aparțineau ei și dacă tot îi nega acest drept de ce nu îi făcea semn să plece, dar în schimb o ținea atât de strâns încât îi simțea fiecare respirație cum îi tăie răsuflarea. Nu l-ar mai fi lăsat să plece niciodată dar cumva simțea că duce o luptă al cărui final va fi la fel de tragic că și celelalte. Că se va trezi din nou singură în mijlocul drumului, cu toate stările adunate într-un bagaj ce îl târăște după ea la nesfârșit. Că va rămâne iarăși pustie pe o bancă într-o gară așteptând un tren ca să o ducă nicăieri. Închizând ochii în minte îi se depănau toate amintirile ce îi furaseră zâmbetul și o lăsaseră rătăcită pe un drum care nu știa încotro îi va îndreptă pașii. Cum să îl prindă de mână când timpanele îi erau îmbibate cu aceleași joc de cuvinte din care reușise cu atâta greu să scape. O ardea fiecare literă, fiecare sunet care prindea același ritm cu cele pe care le lăsase ascunse, desenate pe o hârtie ce o ținea mototolita-ntr-un dulap străin. Cumva îi se interzicea dreptul de a simți ceva, că și cum întreagă lumea și-ar fi dorit să se transforme într-un gol care să umble că și o umbră-n miez de noapte fără știe încotro se îndreptă pentru că oricum nicio destinație nu îi era destinată. Cumva îi se părea că lipsea doar întrebarea de ce mai respiră, de ce mai există dacă oricum stările comune ființelor nu îi erau aprobate. 
 "Să nu mă iubești", dar oare ce "judecător" îi va dreptul să iubească vreodată?  

10 mai 2014

Naufragiat...

 Și aștepta un telefon de nicăieri. Știa că nu avea să sune dar totuși aștepta. Și privea telefonul tăcută în disperarea ei în care liniștea îi amplifică durerea. Uitase de mult să mai sune însă fiecare secundă ce trece îi hrănea și mai mult dorința de a-l auzi tresărind. Rătăcea pribeagă în patul ce o secase de atâtea lacrimi, printre pernele ce îi cunoșteau fiecare gram de tristețe ce zăcea în sufletul ei, puținul care i-a rămas. Și rămase doar cu veșnicele cuvinte și cu un șervețel în care își strânsese amarul într-o noapte călduroasă de vară în care și-a văzut năruit visul ce îi alimenta starea de fericire. Uitase să zâmbească. Își lăsase zâmbetul într-o cutie pe care o rătăcise într-un dulap străin. Și a plecat în grabă, fără nimic, doar cu o fărâmă de suflet pe care o ținea strânsă într-un pumn gata oricând să îi se strecoare printre degete și să o piardă. Și deschizând ochii s-a trezit pierdută într-o lume în care oamenii o împingeau dintr-o parte în alta ca și cum ar fi fost doar un obstacol în calea lor. Se pierdea în picurii de ploaie ce îi umezeau față și părul și care îi ascundeau lacrimile ce inevitabil îi scuipau durerea ce o inunda pe dinăuntru. Ca un naufragiat stătea în mijlocul unui decor în care nu își găsea prezența. Era epuizată de viață, de locuri, de oameni, de circumstanțele care erau mereu într-un război cu ea și care cumva ieșeau mereu învingătoare trânti
nd-o din nou și din nou la pământ... 

16 aprilie 2014

Pierduta-n fumul de țigară...

 Mă pierd în fumul de țigară și ploaia ce se aude de afară
 Și-o lacrimă ce se prelinge pe scrumieră și stinge-o amintire risipită-n scrum
 Nu mi-a rămas nimic, decât o foaie de hârtie și-un pix care dansează pe-al ei drum
 Un zâmbet chinuit și o privire goală, un sunet trist și o lumina pală
 Paharul gol ce-mi ține companie în oră care pentru toți e prea târzie
 Și doare fericirea din privirea tuturor că un cuțit ce se învârte fix în piept
Doare ecoul și-aș vrea să tip dar e-n zadar când tot în jur are un gust amar Oglindă mă pierdut în sticlă ei și nu-mi găsesc reflexia rătăcită printre cioburi
 Iar e târziu dar ce contează încă o noapte în plus de agonie
 Când totul se rezumă la nimic, când am rămas pierdută și pustie
 Mă pierd în fumul de țigară tot mai mult, în liniștea ce-am învățat să o ascult
 Și lacrimile au pierit din ochii goi și-ncet mă transfor într-o stâncă din noroi
 Nu vreau că să mai simț, să mai respir sau să culeg vreun sentiment de fericire
 Nu voi mai cultivă vise, speranțe hrănite-n zori de zi cu pură amăgire
 Și am să plec pierdută-n fumul de țigară, în ceată ce se lasă-ncet afară
 În depărtare de tot ce-am însemnat, de tot ce-am fost, de tot ce-am construit și dărâmat
 Căci m-am pierdut de tot ce am sperat

 
 
Și-o lacrimă iar se prelinge pe scrumieră...

14 aprilie 2014

Ce simţi femeie?

Ce simţi femeie? De ce îl iubeşti? Cum poţi să îi explici ce zace în tine când nici tu nu iţi găseşti răspunsul la propria întrebare? Ce simţi femeie? Cu ce privire ţi-a acaparat întreaga fiinţă iar acum zaci fără suflet într-un colţ de camera? Cu ce mângâiere ţi-a sufocat pielea iar acum stai tremurând ascunsă după o perdea? Ce simţi femeie? Cum ti-ai lăsat inima în mâinile unui necunoscut iar mai apoi ia-ai pierdut urma? Cu ce sărutări dulci ţi-a otrăvit buzele amare iar acum ti-ai pierdut până si cuvintele, puţinele, cu care reuseai să iţi defineşti starea? Ce simţi femeie? Cu ce gusturi ţi-a împietrit întreaga stare şi ţi-a furat până si lacrimile ce îţi spalau uneori privirea? Cum te-ai lăsat sa cazi în braţele lui crezând că te va susţine în căderea ta? Cum ai crezut ca nu te va lăsa sa te izbesti de pământ? Ce simţi femeie? Când ai uitat să te mai întrebi ce mai faci, unde ti-ai pierdut zâmbetul sincer, privirea caldă si saruturile amăgitoare? Unde ţi s-a năruit visul şi ai rămas pierdută într-un coşmar din care ai uitat să te mai trezeşti? Unde ţi-e forţa, unde ai uitat curajul că poţi să cucereşti întreaga lume cu o singură privire? Ce simţi femeie? Când ţi-ai lăsat simţurile înşelate de mirosul lui iar acum stai ghemuită într-un tricou de-al lui privind zadarnic la un telefon ce a uitat să sune?
Ce simţi femeie?
Nu mai simt nimic. Mi-am ars ultimele sentimente într-o ultimă ţigară ce a rămas stinsă în scrumiera lui...

9 aprilie 2014

Pentru ca...

Pentru ca ma iei de mana si imi incalzesti sufletul
Pentru ca ma iei in brate si imi cuprinzi intreaga fiinta
Pentru ca ma faci sa zambesc chiar si atunci cand nu gasesc niciun motiv sa o fac
Pentru ca ma privesti tandru si in ochii tai gasesc puterea sa cred in fericire
Pentru ca fiecare secunda cu tine as vrea sa o transform intr-o eternitate
Pentru ca atunci cand totul parea fara inteles tu ai dat un sens intregului decor
Pentru ca ti-ai strecurat degetele printre degetele mele si mi-ai colorat lumea
Pentru ca m-ai invatat din nou sa rad, sa cred, sa sper, sa visez
Pentru ca te strecori in bratele mele si fiecare centimetru din mine se scufunda intr-o stare de liniste pe care aproape uitasem sa o simt
Pentru ca simti teama, pentru ca si mie mi-e teama, pentru ca uneori mi-e frica ca nu am sa te mai gasesc tot aici unde te-am lasat cand am trecut de pragul usii
Pentru ca intr-o zi cand totul parea fara rost, fiecare lucru a inceput sa capate un inteles
Pentru ca fiecare dimineata e mai frumoasa cu tine in gand
Pentru ca fiecare seara e un vis frumos cand ma pierd cu capul pe pieptul tau
Pentru toate lucrurile simple pe care le faci
Pentru toate gesturile marunte care fara sa sti imi deseneaza zambetul pe fata
Pentru toate clipele in care mi-e dor de tine, pentru toate minutele in care imi lipsesti
Pentru ca am invins timpul, pentru ca i-am demonstrat ca dragostea nu se masoara in zile si ani dar in momemente
Pentru ca nu conteaza ce a fost, pentru ca avem nevoie de cuvinte, pentru ca gesturile tradeaza starile, pentru ca privirile sunt cele care scriu povestea

Pentru toate aceste lucruri si pentru tot ceea ce esti, azi te iubesc...

27 februarie 2014

Eu voi fi cheia Sol, iar tu vei fi un simplu contrabas...

 Sună a muzică. Ecoul amintirii tale îmi bate în timpan a melancolică simfonie. Și am uitat pentru un moment că în spectacolul nostru nu am fost cântecul, dar m-ai ales să fiu un simplu instrument a cărui corzi le-ai rupt târziu din nepăsare. Și m-ai ținut pe braț ca pe-o vioară purtâdu-mi grija până când te-ai plictisit de-același sunet și m-ai lăsat într-o cutie cu-n arcuș să îmi țină companie. Ai stat și m-ai privit un timp îndelungat după ce primul spectacol l-ai terminat și n-ai mai spus nimic. Dar parcă publicul cerea încă un show, aplauzele se auzeau ca un ecou și m-ai privit din nou. Și pentru-o clipă am crezut că am să ajung muza cântecului tău, că mă voi regăsi în cap de portativ, mândră că eu voi da tonul când cortina se va ridica. Dar am ajuns același simplu instrument dintr-o mulțime pe care din obișnuință îl luai mereu cu tine. Nu mă țineai acum pe braț, dar la picioare, nu mai eram nici măcar vioară însă un contrabas prea vechi și mare. Și fiecare notă ce suna îmi zgâria sufletul cu arcușul tău ce se mișca parca turbat. Și așteptam să te oprești, încă speram să mă transformi în cântec pe hârtie. Dar am rămas așa privind orchestra și eu încă un instrument în plus în ea. Și tu cântând la corzile ce îmi uneau mintea de suflet confundându-se astfel și mai mult stările ce le străbăteau la fiecare sunet pe care îl vibrai. Și piesa îmi părea infinită și ritmul parcă uitase să se schimbe, și notele îmi țiuiau în ureche cu tonuri prea joase, și pianul scuipa parcă tristețe printre clape și chitarele își plângeau parcă amarul și fluierele se pierduseră-n durere și eu am hotărât atunci să rup o coardă. Și-ntreg spectacolul a fost cuprins de un sunet asurzitor, atât de tragic încât cortinele au coborât și publicul a rămas mut. Niciun aplaus, niciun urlet, nicio aclamație, doar liniștea asurzitoare a unei săli goale a cărui ecou te face să tremuri uneori de spaimă. Nu era nimeni. Doar eu, un simplu instrument dintr-o orchestră, uitat pe o podea de lemn numită scenă. Pustiu și purtând urmele atâtor spectacole imprimate în corzile lui. Speram încă să mă transforme cineva în cântec, să stau mândru pe un stativ, să mă privească fix în ochii și să nu mă mai lase singur și uitat pe o scenă.
 
 Sună a muzică. Mă pregătesc să fiu eu cheia sol din portativ iar tu vei fi astăzi un simplu contrabas...

26 februarie 2014

Cand măștile încep încet să cadă....

 Și măștile încep încet să cadă. Reflexiile din oglinzi sunt tot mai diforme și tot mai mulți au uitat pașii valsului în care s-au avântat fără să știe dacă vor fi capabili sau nu îl ducă la bun sfârșit. Dar e valsul meu și rând pe rând se vor retrage în umbră mea cei care nu vor ține ritmul. Își vor feri privirile, cuvintele își vor pierde rostul, iar gesturile vor fi simple mișcări ale corpului care nu îmi vor vorbi despre nimic. Nu mai am nevoie de umbre care să îmi întunece drumul, dar de cei care sunt capabili să lupte cu scenă până la final...
       Am desenat cu naivitate în jurul meu o lume de poveste. Și într-o dimineață m-am trezit cu realitatea pusă în brațe. Și-am refuzat odată și încă o data să schimb deznodământul basmului până când circumstanțele mi-au scris ele sfârșitul și nu mi-a mai mai rămas nimic de zis decât să stau și să privesc cum fiecare fapt îmi dărâma și mai tare castelu. Și m-am trezit într-o mocirlă, cu oameni care se râdeau în jurul meu. Cu oameni care încercau să mă prindă de mână și să mă ridice. Cu oameni care îmi întindeau mâinile doar să mă împingă înapoi. Și-am început să zbier pentru că nu înțelegeam nimic. Și-am început să plâng de teamă că nu voi ști pe unde să o apuc. Și-a început să mă doară starea de neputință în care mi se părea că eram afundata. Și nimeni nu părea să îmi cuprindă ființă între brațe și să mă tragă înainte. Și atunci mi-am dat seamă că țipetele mele erau mute. Că eram singură ce își putea auzii adevărată agonie. Și mi-am șters lacrimile care simțeam cum îmi ard piele mâinii cu amarul lor. Și toată durerea se transformă într-un suc dulce al puterii ce îmi stârnea o provocare dacă voi fi sau nu în stare să îi fac față gustului ce îmi va cutremură întreagă ființă.
 
 Și măștile au început încet să cadă...

24 februarie 2014

Cu ochii închiși...

Simt vântul cum îmi suflă prin vene. Simt liniștea cum îmi coagulează sângele și pielea cum își pierde culoarea vieții. Mi-e frig,mi-e cald, sunt între stări confuze ce îmi coordonează pașii în direcții greșite. Închid ochii și parcă văd totul mai clar decât atunci când îi țin deschiși. În întunericul ce mi se-ntinde-n față pot să îmi desenez propria lume după tiparul sufletului meu. Și în minte mi se conturează imaginile unor amintiri din care aș putea să rup bucăți și să învăț să construiesc temeiul unei noi existențe. Respir adânc și încerc să găsesc un nou punct de plecare, să îmi îmbrățișez greșelile și să învăț din fiecare o lecție. Drumul din față pare lung și culorile primăverii îmi spun că e timpul să privesc înainte la anotimpurile ce o să îmi hrănească din nou speranțele când voi gasi puterea să nu privesc la iarna ce-a trecut...

 (Sursa photo: https://www.facebook.com/Artistic.Photos/photos/pb.199097736774917.-2207520000.1393248596./750475884970430/?type=3&theater)

Să pui punct, unde simțurile cer virgulă...

       Pare destul de greu să te trezești dimineața și să îți dai seama că trebuie să o iei de la capăt. Că ai ajuns de unde ai plecat și începi să te gândești dacă nu cumva drumul pe care mergi este greșit pentru că de fiecare dată se pare că ajungi în același punct.Și mii de întrebai îți inundă mintea și răspunsurile nu pare să le găsești nicăieri. Și te gândești dacă nu ar trebui să schimbi ceva, dacă nu cumva una din piulițele vieții s-a defectat și trebuie să o înlocuiești cu alta nouă. Dar de unde ști unde este problemă? De unde să începi schimbarea? Când toate în jurul îți par la fel, când ți-ai pierdut încrederea în tot ce mișună în jurul tău, când nu mai îți găsești nici măcar cuvintele să exprimi ce simți, unde să găsești curajul să te reinventezi și să vezi în fața ta o schimbare. 
       Îmi pare că mi-am lăsat întreagă ființă într-un apartament îndepărtat de casă. În mâinile unui om care atunci când îi s-a părut că sufletul meu cântărește prea mult, l-a lăsat să cadă și l-a ascuns sub un covor. Și de atunci m-am pierdut de mine. Și încerc în fiecare zi să mă regăsesc și bucățica cu bucățica să fiu din nou un întreg și să pot să pășesc cu fruntea sus printre lume, mândră și fără pic de tristețe în ochii mari și acum goi. Pentru că e greu atunci când trebuie să pleci dintr-un loc în care credeai că vei rămâne pentru totdeauna. Să fi nevoit să îndesi fiecare speranța, fiecare iluzie, fiecare vis, într-un bagaj și să aduni suficientă putere să nu te mai uiți înapoi. Să ști că fiecare centimetru din tine urlă de dorința de a rămâne și totuși să poți să treci de pragul ușii știind că vei lăsa în spate o parte din tine. Să fi nevoit să îți iei adio de la ceea ce însemna tot pentru tine, să găsești curajul să spui punct acolo unde toate simțurile îți cereau virgulă. E inimaginabilă durerea cu care trebuie să privești în urma ta și să vezi că nu a mai rămas nimic din tot ceea ce ai construit până atunci, că toate eforturile au fost zadarnice, că totul s-a dărâmat într-o secundă pe care ai fi făcut orice să o ștergi din agenda timpului. Să fi nevoită să înțelegi că prezența ta nu reprezintă nimic, că toate clipele au fost de prisos, că ușa îți este din nou deschisă să pleci de unde te-ai întors de atâtea ori, cu aceiași speranță și de unde ai ieșit cu aceleași iluzii zdrobite. Să te vezi căzută la pământ și să fi nevoită să îți găsești forța să te ridici singură și să privești la drumul din față că la un nou început. Să înveți mai apoi să poți privi din nou lumea în ochii fără să vezi în fiecare privire o minciună. Să înveți să ai încredere din nou în cuvinte, să alungi îndoiala ce te urmărește la fiecare pas și care adesea îți fură fiece zâmbet ce încearcă să se contureze pe fața ta. Să înveți să trăiești, să simți că respiri, să poți să privești lumea în ochi și să strigi
"Am reușit!"      

5 februarie 2014

În pași de Adio

 Nu a mai rămas loc nici măcar de cuvinte, de o privire, de un gest rătăcit
 S-a spulberat visul într-o mie de fragmente când te-am așteptat și tu nu ai venit
 Am rămas doar cu starea c-aș fi vrut să te-ndrepti către mine zâmbind
 Și întreagă lume aș fi oprit-o în loc doar să te văd spre mine venind
 Și azi mi-e sete de ține dar rămân doar cu gustul amar al unei iluzii zdrobite
 Că nu ai știut să mă prinzi de mână și să faci dintr-un sărut, infinite
 M-ai pierdut când am trecut pragul ușii fără măcar să am curaj să privesc înapoi
 Te-am pierdut când mi-am convins toate simțurile că nu va există niciodată "amândoi"
 De azi nu mai există nici caietul care te rătăcea printre cuvinte-n miez de noapte
 Nu mai e loc de amintiri și toate clipele vor deveni ecoul unei simple șoapte
 Ultima lacrimă s-a scurs când ultima privire m-a făcut să plec capul în pământ
 Când ultimul drum nu te-a mai găsit în dreaptă mea lângă mine mergând
 Și te-ntrebi unde-i clipă când am încetat să mă agat obosită de umărul tău
 Unde e momentul când am uitat să îmi pierd sufletul printre păreri de rău
 Unde ești, unde sunt eu, unde ne-am rătăcit amândoi de pe drum
 Sau când am lăsat toate visele să se transforme precum o țigară în scrum
 Prea mult timp am pierdut privind aceiași pagină de caiet murdărită de vine
 Prea multe versuri pierdute printre dragoste, ură și suspine
 Și va rămâne doar umbră când am să plec în neștire, fără loc de nici măcar o singură privire
 Fără regrete și-n spate va rămâne numai fum și dâra unui vis transformat în scrum
 Am să plec cu realitatea strânsă într-un pumn, cu toate lacrimile adunate-ntr-un caiet
 Cu toate rănile ascunse-n glasul sec, văzând în urmă mea cum toate trec
 Mă vei privi poate pierdut și cu suspine, dar am să plec cum m-am întors de-atâtea ori la ține
 Însă cuvintele îmi vor părea doar vorbe goale și gesturile se vor pierde-n nepăsare
 Îmi voi lasă în urmă pașii plini de îndoială când am să plec pe neștire-n miez de seară
 Nicio secundă nu am să mă opresc din drum căci nu a mai rămas nimic să-ți spun
 Am să îți las însă durerea ascunsă într-o cutie pe dulap pe care ai s-o ștergi din când în când de praf...

Fotografie cu subânțeles

 Privea pierdută la o poză ce stătea țintuita într-un cui pe perete. Singurul perete care era mai încărcat de amintiri ca și oricare altul și toate adunate într-o singură fotografie. Și se uită la ea cu îndoială și regrete. Îi se părea că vede înaintea ei o străină, al zâmbet, altă privire, altă expresie a feței, dar totuși era ea. Își amintise atunci de anii ce au trecut, de clipele care au rămas în urmă și care și-au lăsat amprenta peste ea, de atâtea momente pe care privirea de atunci nu le cunoștea, de atâtea vânturi și de atâtea ploi pe care le-a lăsat în urmă sa. Îi se părea că era mult mai fericită și un întreg arsenal de amintiri îi pătrundeau în minte ca o avalanșă pe care nimic nu putea să o oprească. Amintiri pe care știa că trebuie să le îngroape, să le șteargă din mintea ei, să nu mai îi fure nopțile și zilele, amintiri pe care ar fi dorit să ș-i le smulgă din inima cu prețul oricărei dureri fie ea și nemărginită, doar să știe că nu mai sunt acolo să îi sfâșie visele și speranțele. Știa că nu merită nicio secundă să își amintească de atâtea momente irosite zadarnic, dar conștiință parcă îi cerea socoteală inimii pentru chinurile la care a supus-o de atâtea ori când a îngenunchiat-o în față ei fără nici un pic de remușcare. Simțea că până și lacrimile au părăsit-o de mult și s-au săturat să îi traducă lamentabilele regrete din care se hrănea zi de zi. 
 Privea în zadar la ceea ce a fost odată încercând să compare stări și trăiri, priviri și zâmbete cu ceea ce o definea acum. Și nu înțelegea că nu locurile sunt cele care se schimbă, dar oamenii nu rămân la fel că altă data. Că atunci când măștile cad, întreg carnavalul se transformă într-un spectacol ieftin de cabaret unde decorul rămâne același dar mimică dezvăluie adevăratele caractere. Nu înțelegea că oamenii vin și pleacă, că unii se întorc iar alții se pierd pentru totdeauna pentru că doar așa va fi loc pentru cei care vor veni să rămână mereu acolo....