16 noiembrie 2009

A vantului....

Prea multe momente în care ne pierdem în tăcere, închidem ușile și-n fata lor ne închidem și noi. Deoarece în tăcere suntem asa cum nimeni nu am vrea sa ne vadă, deoarece în tăcere putem sa plângem fără sa ne întrebe nimeni de ce o facem. Deoarece în tăcere putem sa zâmbim fără sa zică nimeni ca am înnebunit. Deoarece în tăcere putem ca sa visam tot ce interzis. Deoarece în tăcere sunt asa cum am vrea ca toți sa fie. Deoarece în tăcere pot sa ma gândesc la tine fără sa ma întrebe cineva de ce o fac. Deoarece în tăcere nu ma întreabă nimeni de ce râd. Deoarece în tăcere nu ma întreabă nimeni de ce plâng. Deoarece în tăcere pot sa îți spun ca te iubesc și sa ma gândesc ca ma auzi. Deoarece în tăcere pot sa visez perfectul. Deoarece în tăcere pot sa-mi imaginez ca ești aici. Deoarece în tăcere pot sa transform un vis în realitate. Si uneori m-am îneca în marea de tăcere. Si uneori as vrea ca sa dispar în infinit. Si uneori nu sunt asa cum poate mi-as dori sa fiu. Si uneori visele nu sunt cele pe care mi-as dori sa le visez. Si uneori ma-ntreb ce caut azi aici. Si uneori as vrea sa pleci și sa rămâi. Si uneori nu sunt a ta ci doar a vântului Si uneori sunt a timpului. Si uneori nu sunt a nimănui...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu