23 noiembrie 2009

Tu...



Tu... tu vei rămâne mereu zâmbetul meu de primăvară. Adierea vântului ce îmi va sufla mereu prin vene, căldura soarelui ce ma va încălzi mereu în noptile reci de vara. Tu... vei ramâne mereu speranta, clipa de fericire permanenta, întruchiparea perfectiuni într-o lume atât de defecta. Secundele din orele care vor trece greu în iernile friguroase si tarzi. Tu vei ramâne mereu visul, iluzia, dorinta ascunsa. Indiferent de vremuri tu vei ramâne aici ascultându-mi pasii pierduti în amintiri. Tu... tu o sa ramâi mereu îngerul meu din lumea asta plina de demoni, de tradatori, de falsi iluzionisti. Tu vei ramâne mereu viata de dincolo de orice fel de moarte, ploaia ce îmi va bate la geam strapungându-mi tacerea. Tu vei ramâne mereu caldura din zilele geroase, zapada, dimineata cetoasa. Tu... tu o sa ramâi mereu parfumul noptilor cu luna plina, al serilor pierdute-n asternuturi reci, al timpului ce îsi numara zilele gresit. Tu vei ramâne culoarea din scala de gri, albastrul vietii, verdele prospetimii. Tu vei ramâne mereu gândul meu ascuns, freamatul noptilor albe, amintirea mereu vie, ideea neasteptatului, durerea pierderii, lacrima pierduta de fericire, motivul de a merge înainte fara frica. Tu... tu o sa ramâi mereu aceea parte din viata mea pe care nu as vrea ca sa o uit niciodata. Tu vei ramâne mereu acel „tot” care îmi întregea existenta, aceea parte fara de care nimic nu ar avea rost. Caci, chiar daca am lasat în urma tot tu esti înca aici, chiar daca am plecat, ramâne tot ce am avut, chiar daca totul începe cu „a fost odata...”, povestea va ramâne mereu vie, tu vei ramâne mereu povestea mea fara sfârsit, eu... eu voi ramâne uitata, caci am pus punct capitolului neîncheiat.

18 noiembrie 2009

Te iubesc...

Te iubesc azi. Te voi iubi mâine si mereu. Te iubesc în fiecare zi de când te-am cunoscut. Te iubesc asa cum tu m-ai învatat sa te iubesc.Eu nu am facut nimic. Nu a fost nevoie de prea multa straduinta sa te iubesc. Îti iubesc privirea. Îti ador zâmbetul. Îti iubesc mersul si modul tau de a gândi. Îti iubesc sufletul. Te iubesc pentru simplul fapt ca esti tu. Te iubesc 24 de ore din 24 si parca tot mi se pare putin. Te iubesc în zilele cu soare si te iubesc atunci când ploua. Te iubesc când îmi zici ca ma iubesti. Te iubesc când îmi culci capul pe pieptul tau dezgolit si mai apoi adormim. Te iubesc când îmi mângâi parul si ma saruti usor. Te iubesc când ma strângi în brate protector si mai apoi ma saruti pe frunte. Te iubesc atunci când ma mângâi si nu-ti pasa de nimic din jur. Te iubesc când facem dragoste si totul în jurul nostru dispare. Te iubesc când ma privesti zâmbind. Te iubesc atunci când crezi ca nimeni nu te mai iubeste si te iubesc atunci când ti se pare ca totul în jurul tau s-a darâmat. Te iubesc atunci când vrei sa pari tare si nepasator. Te iubesc când dimineata te trezesti morocanos si reusesc sa îti fur un zâmbet. Te iubesc când ma certi si te iubesc când ne certam. Iubesc dulcele gust al împacarii si te iubesc când zici ca totul va fi bine. Te iubesc când esti optimist si când crezi în tine chiar daca poate cei din jur nu cred. Te iubesc pentru ca sti sa ma faci fericita în fiecare clipa în care sunt cu tine. Te iubesc pentru ca esti diferit de ceilalti si pentru ca nu vrei sa fi ca ei. Te iubesc atunci când zici ca totul s-a pierdut. Te iubesc când crezi ca nimic nu mai are rost. Te iubesc când ma faci sa râd. Te iubesc când ma faci sa plâng. Te iubesc precum pamântul îsi iubeste soarele. Te iubesc când ma iei de mâna. Te iubesc când ne purtam ca doi copii într-o lume doar a noastra. Te iubesc când suntem doar noi doi si ceilalti din jurul nostru au disparut. Te iubesc când îmi zici ca ti-e dor de mine. Te iubesc când îmi zici ca ai vrea sa fiu lânga tine. Te iubesc chiar si atunci când cred ca nu ma mai iubesti. Te iubesc chiar daca crezi ca acest lucru este imposibil. Te iubesc pentru ca a fost scris sa te iubesc. Te iubesc pentru ca nu ai reusit niciodata sa îmi distrugi aceste sentimente. Te iubesc când te vad venind spre mine. Te iubesc asa cum poate tu nu îti doresti sa te iubesc. Te iubesc pentru ca ai gresit când m-ai facut sa te iubesc asa. Te iubesc chiar si atunci când pleci chiar daca stiu ca poate nu te vei întoarce înapoi. Te iubesc mai mult atunci când îmi ceri sa nu te mai iubesc. Te iubesc mai mult atunci când simt ca totul s-a sfârsit. Te iubesc mai mult decât tu crezi ca te iubesc. Te iubesc chiar daca uneori cred ca nu o sa reusesc sa-ti dovedesc. Te iubesc în vis si te iubesc în cosmaruri. Te iubesc atunci când mi-as dori sa pleci. Te iubesc atunci când vreau sa ramâi mereu lânga mine. Te iubesc când poate tu nu crezi în astfel de sentimente. Te iubesc târziu si te iubesc devreme. Te iubesc mult si te iubesc putin mai mult. Te iubesc pentru ca existi în viata mea. Te iubesc la fel cum iubesc aerul. Defectul meu e poate ca astazi te iubesc!

Fara rost



Nu încerca sa te ascunzi de fapte
Când totul e pierdut nu are rost
Într-o oglinda vei privi atunci anost
Stiind ca totusi n-ai avut dreptate.
Stiind ca tu ai fost cel vinovat.
Si ai pierdut din nepasare ce-ai avut
Nu te ascunde astazi de pacat
E prea târziu
sa spui ca nu ai vrut.
Si îti vei prinde tâmpla între mâini
Furios ca poate nu mai ai tot ce ai vrut
Dar ai deschis mereu atâtea rani
Si nici macar umpic nu te-a durut.
Nu încerca sa te ascunzi astazi de fapte
Când totul e pierdut nu are rost
Mai bine azi ai fi ce ieri n-ai fost
Când în oglinda vei privi atunci anost
Stiind ca totusi n-ai avut dreptate

16 noiembrie 2009

Mi-as dori...



Mi-aş dori să pot să fiu mai puternică. Să pot să uit de tot într-un moment. Să pot să nu mai privesc înapoi niciodată, să privesc înainte indiferenţă şi lipsită de scrupule. Să nu simt, să nu gândesc, să iau prietenă de nădejde nepăsarea, uitarea să îmi calce umbră, să pot să fiu un om dur şi obiectiv. Mi-aş dori să nu mai cred în vise, în speranţe, în zâmbete. Să pot să fiu rece şi neiertătoare, să fiu în stare să nu privesc în jurul meu ci doar pe mine. Mi-aş dori să privesc o oglindă şi să îmi recunosc în ea ochii cuprinşi de un aer sinistru. Nişte ochi goi şi fără suflet, lipsiţi de orice urmă de gingăşie sau căldură. Mi-aş dori să îmi displacă soarele şi poate aşa nu aş mai umblă în căutarea luminii lui. Mi-aş dori să îmi displacă marea şi astfel nu m-aş mai îneca de atâtea ori în amintiri. Mi-aş dori să uit de sentimente, de şoapte, de mângâieri tandre, de suflete pereche, să uit poat să iubesc. Mi-aş dori să respir acel aer al ignoranţei, al perfecţiunii regăsite în lucrurile materiale. Mi-aş dori să pot trece peste orice moment cu fruntea sus şi fără să nu dau pic de importantă dacă a fost un moment frumos sau nu. Să pot să fiu de gheaţă, să nu îmi pese de cuvinte, de fapte, de circumstanţe. Mi-aş dori să nu cred că lumea e bună, ci mai degrabă să o văd că pe o mârşavă formă de existenţa. Să nu mai dau importantă gesturilor banale şi totul să îmi pară absurd şi neinteresant. Mi-aş dor să pot trece peste tot şi peste toţi mândră şi ironică, cu tonul ridicat şi neînduplecat. Mi-aş dori să pot să privesc lumea de sus şi să mi se pară prea mică pentru mine. Mi-aş dori să am gânduri meschine şi un suflet negru şi poate aşa nu aş mai pierde vremea luptând cu imposibilul. Mi-aş dori să îmi doresc să vreau să plec, dar tot aici rămân încă sperând...

Viata printre randuri



Nu ştiu ce să cred despre viaţă. Nu ştiu dacă e ceea ce mi-am dorit sau dacă acum urmează că ea să îmi ofere ceea îmi doresc. Am crezut că e simplă şi monotonă dar de fapt viaţă e mult mai complicată decât ne imaginăm. Ascunde atâtea şi atâtea secrete în adâncul ei şi pe zi ce trece îşi dezvăluie unul câte unul . Dar fiind copii nu ştim la ce să ne aşteptăm şi privim totul din cea mai frumoasă perspectiva. Ce inocent priveam şi eu viitorul în ziua de ieri. Rezumăm totul la perfect şi în jurul meu plutea un aer de fericire permanentă. Dar azi... azi totul îmi pare atât de diferit. Pentru că azi există zile în care uit să mai zâmbesc cu adevărat şi să mă bucur de toate lucrurile pe care le am în jurul meu. Am primit prima palmă a vieţii şi am riscat să întorc şi celălalt obraz. Şi stau cu frică, că mâine, nu voi mai avea încă o şansă pe care să o dau vieţii. Nu ştiu dacă viaţă ne da nouă şanse sau noi suntem cei care dăm şanse vieţii. Atâtea drumuri pe care încă le mai am de străbătut. Sunt încă la începutul excursiei şi drumul îmi pare astăzi atât de dificil. Mi-e frică pentru că nu o să ştiu să ajung acolo unde mi-am dorit mereu. Că timpul o să mi-o ia înainte şi că secundele se vor transformă în cel mai urat coşmar. Că lupta cu destinul nu o să fie atât de uşoară cum îmi părea până acuma şi mi-e frică că nu o să ştiu să ies învingătoare. Sunt momente în care ceva parcă nu mă lasă să merg mai departe şi mi-aş dori să îmi opresc aici drumul, visele, speranţele, dar cine sunt eu să spun nu în faţă atâtor provocări? Nu sunt un las să fug din faţă celor care vor poate să mă vadă la pământ şi nu o să îi dau vieţii satisfacţia să mă învingă. Pentru că dacă timpul mi-o va lua înainte voi şti să îl prind din urmă şi îl târăsc înapoi în spatele meu. Şi nimic nu e simplu până la urmă. Şi nu există fericire fără suferinţă şi lacrimi fără zâmbete. Durerea face parte din noi. E elementul care ne întăreşte şi na da puterea să mergem mai departe. Şi-am simţit de atâtea ori că mă doare. Durerea oarbă care nu face parte din categoria durerilor fizice. E mai mult decât atâta şi uneori doare mai tare. Pentru că ea nu există un medicament care să o vindece. Noi suntem propriul medicament pentru fiecare durere pe care o simţim înăuntrul nostru şi care ne da senzaţia că ne-am dori să dispărem. Şi poate mulţi nu înţeleg ce e de fapt viaţă. Şi poate mulţi o cufundă în monotonie. Şi poate că au dreptate. Am cufundat-o şi eu de multe ori şi încă mă lupt cu această boală a banalităţii. Şi poate că nu voi reusii niciodată să schimb lumea dar poate că voi reuşi să schimb lumea mea. Căci am încercat să privesc mereu zâmbind în faţă deşi probabil că mă simţeam terminată şi fără puteri de a continuă. Am încercat mereu să le insuflu celorlalţi zâmbete şi să zâmbesc şi eu odată cu ei. Dar viaţă... Viaţă îmi da în fiecare zi o lovitură care mă aduce la realitate şi zâmbetul parcă e din ce în ce mai fals şi ipocrit. Dar viaţă... Am vrut că să mă joc cu ea şi am ajuns eu un pion în jocul ei. E alb, e negru nu ştiu dacă există o cale de mijloc. Nu poţi să fi umpic fericit sau umpic trist. Nu poţi să zâmbeşti umpic şi umpic să plângi. E iluzia pe care noi o creăm pentru a ne induce o stare de mai bine. Am adoptat şi eu de atâtea ori această stare iluzorie şi poate că am suferit mai puţin. Dar viaţă... Mă-ntreb de multe ori de ce am crezut că e bună sau poate de ce-am crezut că e nedreaptă. Am primit mângâieri şi mi-a dat flori. Mi-a aşternut covoare roşi şi muzicanţii ei mi-au cântate ode de fericire. Mi-a dăruit vise şi idealuri. Viaţă mi-a dăruit viaţă. S-a-ntors de atâtea ori împotriva mea şi mi-a dat palme, mi-a dat lacrimi şi mă făcut să simt că doare. Mă întărit şi mi-a dat puterea să privesc înainte şi să merg mai departe. Şi până la urmă cine mai înţelege viaţă. Eu încă încerc să desluşesc misterele ei şi totul îmi pare atât de complicat. E un puzzle pe care încercăm să îl facem însă mereu încurcăm piesele şi trebuie să o luăm de la capăt.

In umbra zilei de ieri

Si parca ieri am scris ultima pagina de ramas bun din viata mea si am început un caiet nou pe care l-am umplut de vise si sperante, de iubire si de gânduri. Azi înca o foaie de ramas bun îsi scrie cuvintele cu propriul gust amar al durerii care ma stinge încet si ma face sa îmi doresc sa mor. Pentru ca azi închei înca un capitol pe care mi-as fi dorit sa îl continui mereu. S-a terminat aici obligat de aceleasi circumstante care l-au închis si pe celalalt.Si totusi nu e la fel.Si totusi ma doare mai tare si lumea s-a prabusit înca o data în jurul meu fara sa stiu când si-a capatat prima fisura. Am construit un zid si peste mine sa darâmat un bloc.Si am ramas jos.Si înca privesc lumea cu neputinta în jurul meu si toti îmi par niste giganti gata în orice moment sa ma striveasca ca pe o insecta nevinovata. Nu sunt în stare sa ma ridic din nou. Nu sunt în stare sa privesc înainte si sa vad ca nu esti acolo, zâmbindu-mi din departare. Nu sunt în stare sa te privesc fara sa pot sa vin sa te îmbratisez si sa îti simt saruturile calde. Caci te-am pierdut într-o zi plina. Caci te-am pierdut din neputinta de a te tine lânga mine. Mi-am pierdut singura locul din viata ta si sa îl recuperez azi nu mai stiu.Si tu... Tu niciodata nu o sa te întorci înapoi. Niciodata nu o sa ma mai vezi plângând pentru ca niciodata nu îti vei mai întoarce privirea spre mine.Eu o sa te privesc în schimb mereu din departare si o sa zâmbesc de fiecare data când o sa vad ca esti fericit. O sa plâng si eu când o sa te stiu trist si chiar daca nu o sa pot sa te prind de mâna o sa fiu acolo lânga tine ajutându-te sa mergi mai departe. Tu m-ai facut sa plâng, eu te voi face sa râzi.Eu te-am pierdut, tu nu m-ai pierdut niciodata.Eu te-am avut, tu înca ma mai ai. Tu m-ai iubit, eu inca te mai iubesc. Tu nu mai speri, eu o sa mor sperând. Tu nu mai vrei, eu o sa vreau tot timpul. Tu nu o sa te mai întorci, eu o sa ma întorc mereu...

Confuzii în reluare

Te iubesc cum nu am crezut vreodată că o să o fac. Te iubesc poate prea mult şi mi-e frică. Mi-e frică să nu rămân din nou eu cea dezamăgită şi tristă în serile reci ce vor urmă. Astăzi mi-e frică de viaţă. Pentru prima dată mi-e frică de ceea ce simt şi de ceea ce ar putea să facă din mine toate aceste sentimente. Mi-e frică că o să pierd din nou lupta cu mine din vină lor. Mi-e frică că o să mă pierd din nou şi că sacrificiul va fi prea mare. Mi-e frică că nu o să am parte de aceleaşi lucruri pe care eu le dăruiesc. Mi-e frică să visez din nou pentru că mai apoi să mă trezesc la realitate şi totul să se transforme într-un nou coşmar din care nu o să mai pot să îmi revin. Mi-e frică să merg la culcare şi să mă gândesc că „mâine” se va transformat într-o zi în care suferinţă şi lacrimile îşi vor face din nou lăcaş. Această spaima că zâmbetele vor fi urmate de lacrimi mă sperie şi îmi dau mereu senzaţia de frică. Nu vreau să fiu din nou eu cea care voi suferii în timp ce te voi privii râzând. Pentru că să te pierd ar însemna să „mor” într-un mod mult mai dureros decât atunci când pur şi simplu nu mai exişti, nu mai simţi, când totul în jur e tăcut şi trecut. Ar fi o „moarte” a sufletului într-un înveliş viu şi asta ar însemna cu adevărat durere. Căci chinurile unei pierderi sunt tragice şi cumplite. Pentru că să te pierd ar însemna să îmi dărâmi din nou lumea pe care cu atâta devotament şi dragoste am clădit-o din nou. Pentru că tu ai fost cel care mi-ai dat forţă să o iau de la început. Pentru că tu ai fost cel care mi-a înapoiat visurile şi speranţele. Sunt azi din nou aici datorită ţie şi doar tu ai putea să mă doborî din nou la pământ şi să îmi spulberi dintr-o mişcare tot ce am. Pentru că fără ţine totul pare acum fără sens şi fără noi lumea mi-ar părea goală. Căci de la ţine am învaţă din nou să zâmbesc atunci când de mult uitasem ce însemna acest cuvânt. Am învăţat cum e să simt din nou că sunt fericită şi că totul în jur nu mai contează când suntem împreună. Prea multe lucruri am pierdut pentru că acuma să te pierd şi pe ţine. Prea multe cuvinte au rămas pierdute în timp pentru că azi să îmi fie teamă să spun ce simt cu adevărat. Nu pot să mă mint şi mi-e frică de ţine. Mi-e frică că poate tu nu mă iubeşti aşa cum eu o fac, că sentimentele tale nu sunt la acelaşi nivel cu cele pe care eu le port în mine. Mi-e frică că indiferenţă ta o să mă doboare într-o zi la pământ şi fără să vreau o să te pierd şi o să te văd plecând fără să pot să mai fac nimic. Că o să mă simt din eu cea vinovată că nu te mai am şi că mă voi ţară din nou să „recuperez” ceva ce poate niciodată nu am avut. Mi-e frică că o să vrei să pleci şi că eu nu voi putea să te las să faci acest lucru. Mi-e frică de ceea ce aş putea să găsesc dincolo de această fericire ce azi îmi pare atât de fragilă. Poate sunt eu cea care nu ştie să dovedească ce simte sau poate eşti tu cel care nu ştie să arate acest lucru şi atunci ne-am putea pierde. Nu vreau să îmi doresc să plec şi mai apoi să îmi pară rău. Mi-e frică că încă nu te am şi că mâine nu o să mai fi aici. Mi-e frică că voi rămâne singură şi că într-o zi vei uită să îmi mai zici că mă iubeşti şi atunci mă voi pierde şi voi uită să mai trăiesc. Voi fi doar eu şi lumea mea. O lume fără sentimente şi simţiri. O lume goală şi pustie. O lume fără sens...

Monotonia

E totul despre cum să evadezi din monotonie.Şi când într-un final ai reuşit să scapi îţi doreşti să te întorci înapoi pentru că ţi se pare imposibil să faci faţă noilor cerinţe care îţi sunt puse în faţă.Încerci să recuperezi tot ce ai lăsat în urmă dar nu va mai fi niciodata la fel ca înainte.Şi îţi doreşti numaidecât să dispari şi poate că visezi la un nou început.Şi din nimic se naşte dorinţa de a o luat de la capăt alături de cineva gata să îţi trezească noi visuri de fiecare dată când te simţi pierdut, care să te prindă de mâna şi să te ducă într-o lume aparte.O lume în care noi idealuri îşi fac loc grăbite şi sigure că vor fi realizate.O lumea în care trecutul nu există, doar prezentul şi viitorul.O lumea doar a ta, fără ei.Din care nu îţi vei dori niciodată să evadezi.Pentru că soarele îţi va zâmbii inducându-ţi perfectul, monotonia devenind imposibil de atins.

De vorba cu un înger(conştiinţa ucigătoare)

Ziua 1
Suntem oameni, niște ființe atât de ciudate. Mă întreb uneori dacă Dumnezeu, care se spune că e Creatorul nostru nu ne-a greşit structura. Sau dacă nu a amestecat ingredientele greşite în aşa numită „oală a vieţii”. Avem sentimente ciudate, uneori contradictorii , ba chiar gândim şi acţionăm ciudat. Avem sentimente. Dar ce sunt acestea de fapt? Sentimentul...Are atâtea şi atâtea explicaţii ştiinţifice şi totuşi nimeni nu poate explică ce sunt cu adevărat aceste sentimente.De unde se nasc şi unde le este sfârşitul. Nu vom afla niciodată. Viaţa e un șir de întâmplări misterioase pe care nimeni nu a reușit până acum să le descifreze. Am auzit de multe ori că viaţa e un drum lung care mai devreme sau mai târziu îşi are sfârşitul. Mi s-a spus că acel capăt de drum poartă numele de Rai, locul unde oamenii buni îşi găsesc somnul veşnic, şi Iadul, locul unde vor arde sufletele celor păcătoşi. Îmi era frică gândindu-mă la aceste două locuri. Știam ca nu sunt nici prea bună nici prea rea. Oare unde voi ajunge? Există oare şi o cale de mijloc? De ce nu s-a întors nimeni din aceste locuri să ne lămurească și pe noi ce e cu acest drum numit „viaţă”?

Ziua 2
Ieri visam amândoi la o lume perfectă. Ieri buzele noastre aveau prea multe cuvinte de spus. Pentru că în ochi ne vedeam sufletele şi adevărul se citea mereu în priviri. Ieri am promis că vom cucerii întreaga lume. Ieri ne-am jurat că iubirea noastră va fi veşnică. Dar e suficient să greşeşti o singură dată să îţi dea seama cât poţi să iubeşti de mult. Ce ai făcut? Ce am făcut? Ne-am distrus visele. Azi nu mai suntem noi. Sunt doar eu aici. Singură şi fără tine. Tu nu mai eşti. Nu vei mai fi niciodată. Ne-am dărâmat casă cu propriile noastre mâini.

Ziua 3
El simţea o durere inimaginabilă. Îl durea orgoliul care îl împiedica să îmi spună că a fost un las.Că el a stricat totul.Că el e cel vinovat.Că el singur a dărâmat tot ceea ce în atâta timp şi cu atât efort am clădit împreună.

Ziua 4
Te strig în fiecare zi din toată inima mea. Te chem printre lacrimi şi suspine. Te strig tot timpul. Îţi simt lipsa în fiecare seară şi te vreau lângă mine dar niciodată nu o să pot să te aduc înapoi. Nu mai îmi pasă de nimeni. Nu mai am nici un sentiment. Nu am nevoie de nimeni. Am nevoie de tine. Dar tu nu eşti aici. Toate zilele, toate nopţile, toată viaţă mea îţi este închinată ţie. Relaţia noastră era atât de frumoasă.Eu te iubesc şi mi-e dor de tine chiar dacă ştiu că în fiecare moment tu eşti aici şi ai grijă de mine. Îţi cer astăzi iertare pentru tot ce am greşit şi sper doar să nu fie prea târziu şi încă să mă poţi ierta. Strig şi tăcut te chem lângă mine hrănindu-mă din amintirea ta. Am nevoie de tine. Unde eşti? Poate că mâine vei fi şi tu aici. Mâine o să vin şi o să constat că totul nu a fost decât un vis urat şi o să te strâng în braţe şi o să-ţi sărut buzele roşii aşa cum nu am mai făcut-o niciodată.

Ziua 5
Ar fi vrut probabil să îmi zică atât de multe lucruri.Aş fi vrut poate să mă întrebe dacă nu mi-aş fi dorit acum să fiu lângă el. Dacă nu aş vrea să fiu şi eu la fel de liberă ca şi el. Aş fi vrut să îmi spun să merg acolo unde. Să plecăm amândoi spre eternitate fără să spunem nimănui.În dimineaţa ce urmează să fim undeva la jumatea drumului spre infinit unde iubirea înseamnă mai mult decât un simplu cuvânt. Am visat o dată un loc doar pentru noi doi. Unde nimeni nu ne-ar fi găsit niciodată. Unde i-aş fi oferit lui toată viaţă mea de până atunci. Dar până la urmă a fost doar un vis. Acum aş vrea  să fugim împreună.Aş fi vrut să mă întrebe de ce nu merg lângă el. Să mă cheme şi să uite de această viaţă. Să merg cu el. Să nu mă uit înapoi. Să ştiu că lângă el voi fi în siguranţă. Să-mi deschid inima şi să mă duc.. Să nu rămână nimic în urmă mea.

-Vroiam un motiv să cred că a plecat cu adevărat.De ce îmi spun toţi că tu nu mai eşti aici când eu te simt atât de aproape. Pot să îţi văd încă umbră mergând prin aceste locuri. Spune-le că toţi greşesc când zic că tu nu mai exişti. Luna o să mă conducă în locul unde tu eşti acum. Ei au fost cei care te-au luat de lângă mine dar acum o să te iau în sufletul meu şi o să te duc înapoi acasă. O să stau cu ţine pentru totdeauna şi o să-ţi ascult dulcile cuvinte pe care mi le ziceai mereu. Chiar şi după moarte dragostea noastră va rezistă.

-Şi-a ţinut respiraţia când viaţă a început să o ia pe o cale greşită şi mai târziu ai uitat să mai respiri şi să mergi mai departe. Te-ai ascuns în spatele unui zâmbet care mi-a adus numai lacrimi mie şi celor pe care îi iubeşti şi care azi îţi simt lipsa. I-ai dezamăgit şi acum îţi pare atât de rău pentru tot. Dar Doamne de ce l-ai obligat să piardă acele lupte cu lucrurile pe care le-am adunat şi le-am clădit cu atâta dragoste. Acum te-ai trezit căutăndu-mă pe mine în umbră lucrurile pe care le-ai creat cu mâna ta. Te-ai pierdut printre vise şi speranţe şi ai uitat să îţi urmezi visele. Astăzi totul este pierdut. Te-ai uitat în inima ta şi simţi că eşti un alt om.Că nu eşti tu.Că te-ai transformat în ceva ce nu ţi-ai fi dorit niciodată să devii.

-Vino să te întâlneşti cu mine în întuneric când te voi îmbrăţişa aşa cum nu am mai făcut-o niciodată. Nu vreau decât să te mai văd o singură dată, să pot să te privesc îndelung şi să îmi zâmbeşti la fel cum o făceai înainte.Şi poate că în această seară o să zburăm împreună spre asfinţit iar spre dimineaţă ne vom pierde la intersecţia dintre orizont şi pământ.Şi dacă noapte e singurul moment în care aş putea să te văd atunci aş vrea să fie noapte pentru totdeauna. Nu te-aş mai lasă să pleci niciodată de lângă mine. Sunt sigură că într-o zi ne vom ţine din nou de mâna şi ne vom plimbă prin parcurile pline de copii.Ne vom sărută şi vom uită de toată lumea. Nimeni nu va mai există în jurul nostru. Vom fi doar noi doi şi soarele, copacii şi întreagă natură va fi martoră la iubirea noastră. Noi vom fi parte a naturii.Eu vei fi soarele meu şi tu vei fi cerul pe care voi răsării în fiecare dimineaţă...

-Cum puteai să vezi în ochii mei că şi într-o carte deschisă, alunecând încet cu privirea spre inima mea? Fără suflet, spiritul tău doarme acum într-un loc rece şi friguros.Eu sunt cea care trebuie să îl eliberez şi să te ajut să pleci acolo unde ar fi trebuit de mult să ajungi. Nu ar fi trebuit că astăzi să te las să rătăceşti în acele locuri fără să îţi găseşti un loc în care să poţi să îţi duci somnul veşnic.Ar fi trebuit să îţi salvez spiritul şi să-l duc departe de întunericul în care acum eşti prizonier.Aş fi vrut să te ajut să pleci înainte să devii un suflet rătăcit pe acest pământ pentru totdeauna.Nu trebuie să te părăsesc tocmai acum în aceste locuri înfricoşătoare.Aş vrea să te ajut să revii la viaţă.Aş fi vrut să te ajut să îţi continui drumul spre eternitate înainte să fie prea târziu şi să devii o umbră uitată între cer şi pământ. Îngheţată în interior fără că să mă poţi atinge, fără dragostea mea, ştiu că nu poţi mergi mai departe singur. Ştiu că eu sunt cea care nu te lasă să pleci.Că eu sunt cea care te ţine legat de aceste locuri care ne fac atât de mult rău amândurora. Fără să poţi să vorbeşti, fără spirit, nu vreau să te las să mori în acele locuri, trebuie să să fie ceva ce să pot face pentru a te salva din aceste locuri întunecate. Am vrut o dată să plec şi să te las singur fără să mă mai uit înapoi, nu pot să fac aceiaşi greşeală şi acum. Ştiu că sunt singură care te poate ajută să devii un înger.Eu sunt cea care te va elibera şi atunci mă vei privi de sus şi vei avea grijă de mine.Mă vei îndrumă pe drumul cel bun şi mă vei ajută să fiu fericită fără ţine. Vei fi îngerul meu aşa cum mi-am dorit mereu. Noaptea când mă voi duce să dorm vei fi lângă mine şi îmi vei veghea somnul. Când voi plânge vei fi acolo să îmi ştergi lacrimă şi când voi rade vei rade şi tu cu mine. Vei fi umbră mea după ce te voi salva şi te voi lasă să fi liber, să zbori spre înaltele ceruri. Te voi ajute să îţi aprinzi din nouă steaua şi îţi voi da puterea să răsări din nou pe cer.

-A trecu atât timp de când ai plecat de lângă mine şi m-ai lăsat singură în această lume în care astăzi parcă nu îmi mai găsesc locul.Mă întreb uneori dacă poţi să mă vezi sau dacă îţi mai aminteşti de mine. Îmi amintesc de zilele în care ne trezeam împreună, ne uităm unul la celălalt şi zâmbeam strângându-ne în braţe. Îmi vine să plâng şi mi-e greu când văd că lângă mine e pustiu.Că tu nu mai eşti.Cât de mult aş vrea să fi din nou aici. A trecut atâta timp şi în fiecare zi mi-e dor de ţine tot mai mult. Mi-e dor de ţine, mi-e dor de noi, mi-e dor de toate lucrurile pe care le făceam împreună. Dar azi e prea târziu pentru noi. Nu a mai rămas nimic din tot ce a fost. Din noi doi nu a mai rămas nici unul căci eu am murit odată cu ţine.

-Ştiu că dacă eu vreau să trăiesc atunci voi trăi.Şi că dacă o să vreau să plec o să plec. Dar ţie nu ţi-e frică să vizezi, să dormi, să dormi pentru totdeuna dar pentru asta ai nevoie să atingi cerul, dar eu refuz să te las să faci acest lucru. Tu eşti cel care a căzut şi din cauza căruia totul s-a pierdut dar presupun că aşa trebuia să se întâmple. Acum aparţii unei alte lumi. Într-un vis poate o să vi şi să îmi înapoiez toată dragostea şi astfel inima ta o să poată să îşi reia bătăile pe care într-o zi le-a pierdut din cauza mea. Dar acum ceva nu te lasă să vi la mine şi să îmi înapoiezi tot ce îmi aparţine.Mă răneşti pe mine dar tu eşti cel care suferă cel mai mult căci nu poţi să îţi salvezi viaţă, nu pot să îţi salvez viaţă. Nu poţi să mergi mai departe pe drumul ce ţi-a fost scris. Nu poţi să urci scările spre infinit atât timp cât şti că eu încă plâng pentru noi. Tu încă plângi pentru noi...

-Poate că perfectă cum mă considerau unii punându-mă pe un piedestal de cleştar, exactă aşa cum toată lumea şi-ar dori într-o lume plină de minciuni şi falsitate. Nu am fost niciodată perfectă şi nici nu aş fi vrut să fiu pentru că perfectul înseamnă plictisitor. Poate că ceilalţi au fost de vină pentru ceea ce am făcut. Prin simplul fapt că mă considerau aşa cum şi-ar dori oricine să fie şi de fiecare dată când treceam îmi întindeau covorul roşu strigând parcă „uitaţi-o că vine... o cât te iubim de mult” pretinzând că sunt ceva ce există doar în imaginaţia lor. Dar eu ştiam că nu sunt acea persoană puternică pe care toată lumea o ştia. Ştiţi că persoanele care par cele mai puternice sunt de fapt cele mai slabe? Toată lumea ştie acest lucru doar că nimeni nu vrea să recunoască. Dându-mi masca jos mă uităm în oglindă şi mă pierdeam în propriile mele minciuni pe care de multe ori nici măcar eu nu le credeam. Acum ştiu adevărul despre mine. Acum ştiu cine sunt cu adevărat. Acum sunt un nimeni pentru că nici măcar tu nu mai exişti.Eu u am existat niciodată fără ţine. Era doar umbră mea care bântuia pământul. Ce caută iubire şi fură sentimente iar care acum nu poate să le mai dea înapoi celor de la care le-a luat fără să spună nimic.

-Îţi doreai mereu să ştie care e numele celuilalt. Simţeai nevoia să şti. Vroiai să cunoşti modul în care mă priveşte şi cine era în realitate acel „el” pentru care urmă să plec. Vroiai să îl vezi şi să înţelegi cum noi am ajuns să ne despărţim. Vroiai să îţi spun odată şi încă odată despre cine era cel care ţi-a distrus toate visurile de ieri. Cine era cel care stătea noaptea în pat lângă mine în timp ce tu stăteai noaptea singur şi te găndeai la mine şi la momentul în care o să revin la pieptul tău. Îţi aminteai de momentele în care doar tu existai pentru mine.De momentele în care eram doar noi doi.

-Nu ţi-ai dat seamăn niciodată că nu există un altul şi că totul era doar în imaginaţia ta bolnavă. Nu ţi-ai dat seama niciodată că erai singurul din lume pe care îl iubeam cu adevărat şi că niciodată nu a existat un al doilea. Acum însă e prea târziu să încerc să îţi explic toate aceste lucruri. Sunt şi eu vinovată de suferinţă ta. Poate că trebuia să îţi fi spus mai devreme toate aceste lucruri dar am preferat să te las să crezi că mai există şi altcineva în viaţă mea. Am greşit crezând că eşti un om puternic când nu ai fost decât un las. Sunt şi eu vinovată de nenorocirea ta şi cel mai tare doar că încă te iubesc doar că tu acum nu mai eşti aici. Poate că acolo în cer e mai bine. Poate că acolo vei fi mai fericit căci acum o să te las să pleci. O să las să zbori pe tărâmul zilelor lipsite de griji. O să te salvez din întunericul în care până acum te-am ţinut. Dar simţeam nevoia de răzbunare şi eu. Din cauza ta am suferit atât. Nu trebuia să pleci aşa de repede şi să mă laşi singură. Nu te-ai gândit la mine nici o clipă. Te las să pleci chiar dacă mă întreb de ce fac lucru. Poate că nu vreau să par, sau să fiu la fel de crudă că şi ţine. Poate că te iubesc mai mult decât ar trebui desii poate nu meriţi acest lucru. Poate că nu ai meritat niciodată. Dar acum pleacă spre infinit, dar te rog nu te uită înapoi. Mergi doar înainte şi piei în lumina Raiului.Fi una cu ea şi dormi în pace pentru totdeauna îngerule. Locul tău e departe de noi şi de răutăţile de pe acest pământ. Într-o zi o să vin şi eu lângă ţine şi o să fim împreună pentru totdeauna să cum mereu am visat. O să fim amândoi într-o altă lume lipsită de invidie şi răutate, de false prietenii şi fără durere şi dezamăgiri. O să fim amândoi într-o lume perfectă. Dar până atunci eu mai am multe de făcut. Multe de înfruntat şi de învins.. O să fiu ceea ce tu nu ai ştiut niciodată să fi, o învingătoare indiferent de ce va urmă...

-M-am agăţat de funia ta şi acum tu m-ai ridicat deasupra tuturor lucrurilor. Stau deasupra lumii şi deasupra a tot ce a fost cândva. M-am lăsat condusă de ţine şi am ajuns sus. Deasupra tuturor. Dar cât voi mai putea rezistă agăţată de sfoară vieţii tale? Până când va mai dura această poveste? Această călătorie către înalturi, către visuri, către speranţe? Într-o zi sfoară se va rupe şi eu mă voi prăbuşi din nou în trecut.În locurile de unde tu m-ai salvat că mai apoi să mă iei cu ţine spre infinită fericire. Sunt atât de aproape de cădere încât pot să aud voci din trecut dar eu, însă, nu pot să spun nimic. Nu pot să spun că nu vreau să mă întorc înapoi şi să îţi strig să nu mă laşi să cad în aceiaşi prăpastie a nebuniei. Pot să aud vocea lui care acum îmi şopteşte din depărtare că are nevoie de mine şi simt cum se îndreaptă spre mine hotărât să îmi grăbească propria cădere. Dar stai puţin. Acum vrei să vi la mine şi să îmi spui că îţi pare rău pentru tot dar nu te gândeşti că poate e prea târziu şi acum nu mai am nevoie de ţine.Că o să mă întorc şi o să îţi spun: „E prea târziu să îţi pară rău...”. E prea târziu să vi acum la mine dar nu pot să îţi spun asta şi paşii tăi sunt tot mai grăbiţi şi inima îmi bate tot mai tare. Nu vreau să îţi mai acord o şansă că mai apoi să rămân din nou singură căci tu vrei să pleci plictisit de ceea ce eu pot să îţi ofer. A fost o vreme când nevoia de ţine mă sufocă şi erai precum bătăile sunt pentru inima. Dar pentru ţine nu contează toate aceste lucruri acum cum nu au contat niciodată. Te-am iubit cu o flacăra roşie care acuma să transformat în gheaţă dar tu nu şti.Vi şi îmi zici că îţi pare rău cu vocea ta blajină de înger ce aproape că mă atrage din nou în trecut dar mi-e frică să mai cred în ţine încă o dată. E totuşi prea târziu pentru regrete şi poate că ar fi mai bine să te întorci înapoi. Dar paşii tăi încă îmi sună în timpane şi sunt tot mai aproape. Sunt aproape de perfecţiune şi mă grăbesc să o ating înainte că tu să vi şi să îmi tăi elanul.În câteva secunde voi fi undeva departe iar tu nu vei altceva decât o amintire.Ai ajuns să fi nesemnificativ amintire tristă. Nu ai reuşit să mă doborî făcându-mă din nou să păcătuiesc so să dărâm tot ce cu atât efort am clădit. Temelia ai fost tu căci de la ţine am învăţat să iubesc dar ai fost incapabil să continui ceea ce ai început iar acum e prea târziu. Totul a fost deja clădit. Rămâi jos unde ţi-a fost mereu locul.Eu voi fi sus cum am visat mereu.

-Tu poate că nu îţi mai aminteşti de mine dar pentru mine e imposibil să te uit.Mă mint când sunt trează că nu mai ştiu cine eşti dar noaptea visele îmi arată adevăratele sentimente şi mi-e aşa de greu să nu mă gândesc la ţine dar cine poate să îşi aleagă visele? Cine poate hotăra ce va visa şi ce nu? E imposibil.Aş vrea să nu cred în ţine şi sentimentele pe care le am dar acesta e unul din adevărurile pe care aş vrea să le transform în minciuni. Eşti atât de departe de mine dar aş da orice că să te găsesc şi să te aduc înapoi de unde am plecat prima dată. Trebuie să fiu lângă ţine să pot să respir aerul fericirii. Toate aceste simţiri simt că o să mă depăşească şi că o să cad la pământ fără suflare. Oare tu ai uitat tot ce eu nu reuşesc să uit? Oare ai uitat tot ce am avut o dată împreună? Sau poate că nu am avut nimic niciodată? Poate totul nu e altceva decât imaginaţia mea bogată care mă duce de fiecare dată când vi în mintea mea într-o stare de reverie. Ai fost prezent în momentul în care ţi-am îngropat sentimentele dar totuşi nu ai făcut nimic să mă opreşti. Ai stat doar şi ai privit cum am lăsat la o parte toate lucrurile frumoase care ne-au legat cândva. Ziceai că nu mă iubeşti dar atingandu-mi mâna puteam să simt că încă sentimentele tale sunt neschimbate şi tu singur te-ai încăpăţânat să distrugi tot ce am avut o dată împreună. Astăzi mă uit în oglindă şi îţi văd chipul pe care pot să citesc durerea că m-ai pierdut fără să şti cum s-a întâmplat acest lucru. Fără să ai cea mai mică idee despre când s-a întâmplat şi mai ales cum. Doar indiferenţă ta e de vină. Nepăsarea de care te legi mereu şi care pare să te conducă pe un drum greşit. Dar mergi tot înainte nu te uită înapoi căci nu mai are nici un rost. Urmează-ţi calea fără mine aşa cum eu voi supravieţui fără să îţi simt respiraţia, zâmbetul sau privirea ta încălzindu-mă în timp ce îmi citeşti sufletul. Poţi să pleci, să pleci, să pleci...

Eseu despre iubire..


Iubirea nu te ajută cu nimic în viaţă pentru că iubirea e însăşi viaţă, nu e un lucru pe care îl folosim doar atunci când suntem în dificultate. Ea face parte din fiinţă noastră, stă la baza existenţei noastre. Inconştient iubim şi suntem iubiţi la rândul nostru. Inconştient oferim sentimente şi primim la rândul nostru sentimente. Involuntar suntem învăluiţi de pasiuni împărtăşite şi neîmpărtăşite, de pasiuni interzise şi de pasiuni care îşi găsesc forţă să existe în ciuda tuturor. Iubirea nu caută să se definească, nu se caută, nu se cere, pur şi simplu se simte, se trăieşte, te bucuri de ea în fiecare moment. E mereu acolo în interiorul tău chiar şi în momentele în care tinzi să crezi că ea nu mai există. În realitate este mereu  acolo doar că uneori nu mai ştim cum să o scoatem la iveală. Iubirea nu se sfârşeşte niciodată pentru că ea este temeiul existenţei, temeiul tuturor lucrurilor.În fiecare lucru pe care îl facem există puţină dragoste, puţină tandreţe, puţină bunătate. Suficientă însă pentru că acel lucru să fie făcut bine la momentul lui. Până şi ura se naşte tot din iubire. A nega că acest sentiment există e că şi cum ţi-ai nega propria existenţa. Iubirea e sentimentul care ne întregeşte, care uneşte suflete, care le desparte. E acel ceva care te face să zâmbeşti şi care uneori îţi fură o lacrimă, două, trei. Iubirea se defineşte prin "dragoste". Iubirea înseamnă cuvinte frumoase sau vorbe pur aruncate la întâmplare. Iubirea nu cere nimic în schimb, se hrăneşte din iubirea celorlalţi şi ea la rândul ei hrăneşte alte iubiri. E un cerc vicios în care nimeni nu pierde, în care toţi ies învingători într-un fel sau altul. Iubirea te creează şi iubirea te distruge. Te renaşte că mai apoi să te omoare din nou. Ne pare că iubirea aspiră la absolut când de fapt cere atât de puţin. Iubirea se identifica cu fiecare dintre noi şi astfel fiecare are propriul sau mod de a o arată. Iubirea se manifestă într-o infinitate de feluri caracteristice unei infinităţi de oameni care iubesc dar care de cele mai multe ori nu ştiu să descopere în ei acest sentiment. Iubirea nu te ajută cu nimic în viaţă - ea face totul - iubirea.

Convingeri



Am crezut mereu în lume, în vise, în speranţe, în bunătate şi am încercat să acaparez prin toate aceste lucruri răul ce există în jurul meu. Nu ştiu dacă am greşit când am crezut în orice gest, în orice privire caldă, că m-am agăţat de cel mai banal zâmbet şi de cel mai mediocru cuvânt spus probabil la întâmplare. Am rămas dezamăgit şi am suferit nu doar o singură dată din cauza acestei naivităţi "impuse"mie însumi din simplă concepţie că aş putea să schimb lumea în mai bine. Nu regret nimic din tot ce am făcut, din tot ce am crezut pentru că au fost şi sunt convingerile mele pe care nu le voi schimbă pentru lume. Poate uneori cei din jur cred că sunt diferită pentru că ştiu să simt, să mă bucur, să iubesc, să cred că oricât de maturi am fi copilul din noi nu trebuie uitat niciodată pentru că face parte din farmecul vieţii. Îi da culoare şi o scapă de acea monotonie pe care toţi încearcă să o evite însă puţini reuşesc. Nu sunt probabil aşa cum ceilalţi şi-ar dori să fiu, sunt doar aşa cum vreau eu. Nu impun nimănui convingerile mele şi nu tind să judec pe ceilalţi.

Am crezut mereu în noi începuturi pe care le privesc că fiind mereu mai bune decât cele care s-au încheiat. Am învăţat să lupt pentru ceea ce vreau până când simt că lupt de fapt cu imposibilul şi şi atunci încă mai încerc să salvez ceva din tot ce s-a pierdut. Am crezut mereu că viaţă te dezamăgeşte că să te facă mai puternic, să te înveţe să lupţi, să câştigi dar şi şi pierzi, să plângi că mai apoi să te bucuri mai mult că zâmbeşti.În viaţă nu totul se rezumă la formalităţi, la banalităţi, la lucruri obişnuite considerându-se astfel că lucrurile ieşite din comun sunt astfel pentru cei mai puţin educaţi, maturizaţi, formaţi. Nu suntem roboţi, astfel încât uneori principiile pot fi încălcate într-o măsură a bunului simt. Nu caut perfectul, dar aranjez totul atât cât să îmi pară mie că totul e perfect. Iubesc viaţă, soarele, ploaia, marea, vântul, spontaneitatea, culorile toamnei şi căldură verii, florile de primăvară şi albul zăpezii.

Am crezut mereu că totul are o rezolvare şi că toate lucrurile se întâmplă pe neaşteptate. Am învăţat să mă ridic de jos de fiecare dată şi să-i privesc zâmbind pe cei care au crezut că sunt o învinsă. Să îi privesc în ochi pe cei care m-au făcut să plâng şi mai apoi să le întind mâna făcându-i să zâmbească. Am învăţat că sentimentele negative atrag după ele alte sentimente negative şi că oferind un zâmbet am să primesc un altul.Şi chiar dacă viaţă nu e roz, măcar putem să îi dăm o tentă caldă. Ţine de fiecare dintre noi să ştim să condimentăm viaţă astfel încât să o facem plăcută.

Indiferenta distruge sentimente



Indiferenţa distruge sentimente, omoară iubiri, ucide fiinţe, răneşte suflete şi provoacă o durere oarbă.Ne hrănim din indiferenţă şi suntem adepţii ei până în ziua în care ne distruge pe noi înşine. Suntem adepţii acestui “sentiment”, product al orgoliului nostru nemărginit şi care ne împiedică de atâtea ori să fim fericiţi şi să îi facem şi pe ceilalţi fericiţi. Dar noi...noi ce ştim despre sentimente când trăim într-o lume superficială în care doar partea materială mai contează.În care cel de lângă tine nu are nici cea mai mică importantă, în care doar tu eşti acela care contează. Egocentrici, egoişti, mârşăvi, sunt adjectivele care ne descriu în totalitate. Importanţi, orgolioşi, neiertători murim în singurătatea de care ne temem în fiecare zi.Şi pe deasupra îi omorâm şi pe cei care îi iubim şi care ne iubesc. Pentru că inconştient iubim şi inconştient suntem iubiţi. Iubirea face parte din structura noastră malformată în timp. Dar iubim. Iubim până în pânzele albe doar că nu ştim să ne exprimăm acest sentiment şi să ne bucurăm de ele.Ca nişte laşi ne e frică să nu fim răniţi şi preferăm să uităm de toate aceste sentimente care după părerea noastră nu ne aduc decât suferinţe şi lacrimi. Dacă nu ştim cum să ne folosim de ele,cum ar putea că să ne facă fericiţi? Nepăsători ne stingem între patru pereţi pustii şi încărcaţi cu amintiri de care ne legăm într-un mod brutal. Privitul înapoi e sportul nostru preferat şi toţi suntem campioni dovediţi şi premiaţi cu amărăciune şi marcaje inutile. Prea tristă lumea, prea singuratică...

Unele lucruri nu le poti schimba niciodata

Azi sunt aici. Nu ştiu dacă acesta e drumul pe care am vrut să îl urmez, nu ştiu nici măcar dacă azi am vrut să ajung aici, nu ştiu dacă asta e stradă pe care ieri o căutăm. Dar sunt aici şi nu pot să mai schimb nimic. Nu pot să dau timpul înapoi să îndrept tot ce am greşit, să fac tot ceea ce nu am făcut, să rad atunci când poate că plângeam, să plâng atunci când poate că râdeam, să zic ceea ce nu am avut curajul să spun, să nu mai îmi fie fie frică de ceea ce urmă să fie în ziua următoare pentru că acum ştiu că orice ar fi trebuie să merg mai departe. Nu pot să dau timpul înapoi să fug atunci când simţeam nevoia să evadez din lumea monotonă ce mă învăluia într-o plictiseală „plictisitoare”. Să fug împreună cu toate visele pe care le aveam, să strig atunci când aveam nevoia să tac şi atunci când aş fi avut nevoie să urlu să îmbrac hainele unei linişti asurzitoare. Nu pot să schimb faptul că nu am avut curajul să fug departe de toţi atunci când singurătatea mă chema, că nu am avut curajul să mă ascund de toată lumea de teamă să nu devin un las. Nu pot să dau timpul înapoi, nu pot să schimb lucrurile care deja s-au pierdut cu timpul, care şi-au lăsat urmele în cutiile amintirilor şi au dispărut într-un univers al lucrurilor pierdute. Nu pot să schimb toate acele lucruri pe care le-am spus ieri cu răutate, nu pot să schimb lucrurile bune pe care le-am rostit şi care nu şi-au găsit rostul în final. Nu pot să schimb dezamăgirile, nu pot să schimb clipele fericite. Nu pot să schimb momentele în care am pierdut atâtea lucruri la care ţineam cu adevărat, nu pot să schimb momentele în care am suferit şi poate chiar am plâns după aceste lucruri. Nu pot să le schimb pentru că sunt UNELE LUCRURI PE CARE NU LE POŢI SCHIMBĂ NICIODATĂ oricât ţi-ai dori să poţi să faci ceva în privinţa asta.

Infinitul

Azi eşti şi aici şi într-o fractură de secundă ai dispărut. Azi zâmbeşti şi în următorul minut nici să vrei nu mai poţi să faci acest lucru pentru simplul fapt că nu mai exişti. Poate că zâmbetele la fel că şi lacrimile sunt în ediţie limitată.Şi atunci când ne naştem fiecare dintre noi primim o cutie în care acestea se găsesc. Doar la fel cum orice lucru îşi are sfârşitul lui, vine o vreme când şi zâmbetele şi lacrimile se termină şi atunci sfârşim şi noi odată cu ele. E un fel de a spune că nu e bine să radem prea mult dar în acelaşi timp nici să plângem.Şi atunci care mai e sensul vieţii ? Sau poate că viaţă e un drum lung.Şi mergem şi mergem până când cineva ne opreşte şi ne zice «STOP.Până aici a fost drumul tău.Ai ajuns la destinaţie. Acum te poţi opri. E vremea să te odihneşti» Sau poate că sus e nevoie de îngeri.Şi tu ai fost ales să lucrezi în slujba cerului. Vei întreţine norii şi vei adună ploile nefaste. Vei lustrui soarele şi îi vei da sclipire. Vei sculpta luna şi vei menţine mereu ascuţite colţurile stelelor şi nu vei uită niciodată să le alimentezi cu combustibil că seară să poată lumina lângă ţine. Vei scapă obiecte preţioase din mâna şi sunetul lor va fi tunetul. Tu însuţi vei fi fulgerul ce urmează căci aplecandu-te după obiectul scăpat îţi vei expune faţă luminoasă şi vei privi spre noi îndurerat. Vei cerne fulgi să ne încânţi privirea şi nu vom şti că fiecare fulg ce cad este de fapt o scamă de pe haina ta imaculată. O să ne doară tăcerea ta la veşnicie ştiind că niciodată nu o să poţi să ne vorbeşti dar urletele tale de durere le vom simiţii în fiecare zbierat de copil.

Sau poate că aşa a fost să fie. Poate că printre noi era mai rău.Căci oamenii sunt şi ei nişte fiare care se muscă şi îşi fac singur rău, că mai apoi să nu mai ştie ce drum s-apuce de ruşine. Căci aşa suntem noi şi azi şi mâine şi în fiecare zi.Şi deseori vrem să luptăm chiar şi cu moartea. Dar armele pe care le deţinem nu ne dau puterea necesară s-o învingem şi ajungem că noi să fim învinşi de ea.Şi cel mai rău e că uneori nu e ea cea care provoacă lupta ci suntem noi cei care o chemăm să vină. Problema e că o dată ce a venit nu mai e cale de întoarcere.Ne învinge şi apoi ne ia cu ea pe aşa numitul tărâm al sufletelor unde ne lasă singuri să privim suferinţă celor ce încă mai trăiesc.Ne pricopseşte cu toată suferinţă pe care o simt ceilalţi când ne pierd şi fiecare lacrimă scursă reprezintă un picur de durere.Şi abia atunci ne dăm seama că moarte nu trebuie niciodată chemată.Şi încercăm să–i învăţăm pe ceilalţi să n-o facă dar este greu căci trebuie s-o facem prin tăcere.Şi aici nu mai e vorba de un joc copilăresc de mima.Ci trebuie să plecăm chiar noi definitiv că ceilalţi să-şi dea seama că viaţă nu-i o joacă.Şi poate cândva vom realiza că viaţă e mai mult decât atât şi vom învaţă să preţuim că zi suntem aici şi că parcă mâine am vrea să mai rămânem.

Partizan

Apanajul dorinţelor este visul.În speranţa că azi nu va fi la fel că ieri şi nici că mâine aşteptăm să se petreacă minuni, dar nu se întâmplă nimic şi orele sunt la fel de scurte în fiecare zi. Aceiaşi apasi hoinăresc aceleaşi străzi pe care ieri le hoinăream şi eu. M-au cotropit cu zâmbetele lor pline de falsitate şi mi-au dat iluzia de fericire temporară. Printr-o fisură a peretelui prieteniei am reuşit să scap de “adevăraţii” prieteni care ieri îmi erau duşmani şi totuşi i-am crezut. Am căzut într-o genune adâncă unde prietenii m-au prins şi m-au salvat de la pieire. M-au îmbrăcat în haine lungi, imaculate. Mi-au încredinţat amintirile într-un cufăr vechi şi prăfuit. Limitrof îmi face cu mâna un om necunoscut şi totuşi nu îmi pasă de nimic. Sunt într-un vis din care o să mă trezesc curând. Un tânăr îmi mistifica credinţă şi parcă nu mai am în ce sac cred. Mişel pe la spate mă înjunghie destinul şi rămân înfricată şi fără suflare.În faţă mea un alt tânăr nur mă amăgeşte cu cuvinte dulci de dor. Optez a merge înainte şi totuşi privesc înapoi. Paralitic timpul acum stă într-un loc. A uitat de mult să îşi mişte acele şi a rămas înţepenit. Sunt partizan în lumea asta mare şi fără cusur. Sunt aici să fur sentimente sis a răpesc trăiri.

A vantului....

Prea multe momente în care ne pierdem în tăcere, închidem ușile și-n fata lor ne închidem și noi. Deoarece în tăcere suntem asa cum nimeni nu am vrea sa ne vadă, deoarece în tăcere putem sa plângem fără sa ne întrebe nimeni de ce o facem. Deoarece în tăcere putem sa zâmbim fără sa zică nimeni ca am înnebunit. Deoarece în tăcere putem ca sa visam tot ce interzis. Deoarece în tăcere sunt asa cum am vrea ca toți sa fie. Deoarece în tăcere pot sa ma gândesc la tine fără sa ma întrebe cineva de ce o fac. Deoarece în tăcere nu ma întreabă nimeni de ce râd. Deoarece în tăcere nu ma întreabă nimeni de ce plâng. Deoarece în tăcere pot sa îți spun ca te iubesc și sa ma gândesc ca ma auzi. Deoarece în tăcere pot sa visez perfectul. Deoarece în tăcere pot sa-mi imaginez ca ești aici. Deoarece în tăcere pot sa transform un vis în realitate. Si uneori m-am îneca în marea de tăcere. Si uneori as vrea ca sa dispar în infinit. Si uneori nu sunt asa cum poate mi-as dori sa fiu. Si uneori visele nu sunt cele pe care mi-as dori sa le visez. Si uneori ma-ntreb ce caut azi aici. Si uneori as vrea sa pleci și sa rămâi. Si uneori nu sunt a ta ci doar a vântului Si uneori sunt a timpului. Si uneori nu sunt a nimănui...

Portar de cimitir

Negru vesmânt îmbrac și am sa plec, cortegiul funerar m-acompaniază
Pe drumul ce ma duce-ndepartare, trecând de lumea care delirează
Parfum de flori uscate ma-nconjoara și-n mana țin umil un geamantan
Vesminte funerare ma urmează și-mi cară-n spate veșnicul cadran
Cavoul a rămas de mult în spate,sicriele tăcute dorm în el
Si tot decorul funerar m-așteaptă, coroanele cu panglici fel de fel
Si-n fata el - portar de cimitir cu ochii albi și zâmbet de safir,
Cu buze roz și pielea cenușie și l-am recunoscut dintre o mie
Morminte de somn veșnic sunt păzite și păsări mari jelesc încă o moarte
Sunt corbii negri ce aici duc veacul și tot ritualul este după Carte
Miros de lumânări și ceara noua cădelnița stropește cu tămâie
Iar el în fata poarta îmi deschide și ma întreb dacă va vrea ca sa rămâie
Negrul vesmânt mi-acoperă durere, privirea deslușește mii de frici
Când umbre-n urma mea îmi vor suflarea nu știu de ce ai vrut sa vin aici
Portar de cimitir și păstrător de suflete închise-ntr-un mormânt, cu ochii mari și gândul tău ascuns,
Unde-ai adus tot ce aveam mai sfânt?Desculț pe drumul greu înaintez,trompetele îmi suna a sfârșit
Vesminte negre tot ma urmăresc și ma întreb: Eu unde am greșit?
Dar el cu palma strânsa ma apuca de haina neagra și ma trage-n fata Pe poarta neagra intru speriata
Si-o ultima speranță ma agață dar el rămâne-n urma ignorant
Eu plec pe drumul cel întunecat,cortegiul funerar e tot în spate și-as vrea sa fi rămas și tu plecat
Miros de moarte și cadavre zac în cimitirul ce îmi sta în spate și lumânări, și flori și zeci coroane
E un vis sau poate ca e realitate, bezmetic simt miros de neputință
Nu mai am suflet, nu mai am nici credință doar vântul ce îmi sufla-al meu vesmânt,
Cortegiul funerar și-aud un cânt, e atmosfera sumbra, apăsătoare și corbii-ncep din nou a se jeli
Picuri de ploaie parca-ncep sa cada,curând probabil nu voi mai simți
Batiste albe-ncep ca sa apară. Oh nu! Si lumea plânge peste ele
Nu pot ca sa opresc acest ritual, e prea târziu, s-au scurs zilele mele
Doar tu cu ochii albi și buze roz, portar de cimitir și păstrător
Doar tu mai poți acum sa te opui sa nu ma lași înfrânta ca sa mor
Cu zâmbet de safir și piele gri, cu palme grele și cu pas mărunt
Ca sa ma prinzi de mâna nu-i târziu, dar dacă stai eu o sa plec curând
Nu vi, nu pleci, doar stai și ma privești. Nu vin, eu plec, rămâi nepăsător
E prea târziu acum sa mai regreți, e prea târziu ca sa mai plângi de dor
Portar de cimitir și păstrător ai sa-mi păzești și sufletul meu rătăcit,
Portar de cimitir și păstrător, cu ochii gri și zâmbetul pierit, cu buze negre, pielea cenușie,
Cu palme mici și pas rătăcitor,cu haine lungi, desculț și fără grai
Portar de cimitir și păstrător

Pentru ultima oara

Indiferenta e o armă mortală ce încet mă distruge şi plâng
Şi-aş mai vrea pentru ultima oară să-ţi văd pasul cu mine mergând
Să te simt inc-odată aproape cu-n sărut să îmi spui tremurând
Că această e ultima noapte că acesta e ultimul gând.
C-am pierdut ce-am avut într-o seară, singuratic mi-e timpul acum
Şi-aş mai vrea pentru ultima oară să-ţi întorci iar privirea din drum.
Să-mi iei tâmplă-ntre palme atunci, să îmi spui că te doare, plângând
Între lacrimi tu pleci şi m-arunci ca acum o să fie nicicând.
Despărţirea încet mă omoară si cu paşii taraţi vreau să plec
Dar mai mai vreau pentru ultima oară să-ţi aud suspinând glasul sec.
Ghemuită m-aşez într-un colţ gânduri reci mă-nfioara şi plâng
Şi-aş fi vrut să m-atingă un glonţ ca să pier mai apoi dispărând.
Şi-aş mai vrea pentru ultima dată să-mi iei mâna încet, tremurând
Să-mi întinzi o batista curată când mă vezi iar las pieptu-ţi plângând.
Ochii-nchisi,pleoapele îmi sunt grele, cu cearcani adânci te privesc
Şi-aş mai vrea să-mi pormiti printre stele c-o să uiţi că azi te iubesc.
Indiferenţă nu pot s-o înving mă îndeamnă să plec negreşit
Pentru noi azi nu mai e timp ai uitat să-mi zâmbeşti şi-am murit.
Pentru ultima dată aş vrea să-ţi mai văd chipul dulce zâmbind
Dar plecarea e-atât de grea când ţi-aud vocea iar tresărind.
Pentru ultima dată aş vrea să te-ntorci la mine oftând
Iar plecarea e-atâta de grea când te-aud de departe plângând.
Am rămas împietriţi de destin pentru ultima oară îţi spun
Am uitat ce am fost să mai fim si încet ne-am pierdut de pe drum.
Si-aş mai vrea pentru ultima oară sărutând să te văd că nu plângi
Eu voi plânge căci simt că m-omoară să te văd cum în două ne farngi.
Când prin mâini îmi va trece uitarea şi mai vrea să te am doar o dată
Să-ţi urmez doar o zi iar cărarea iar apoi să rămân cea uitată.
Pentru ultima dată...

15 noiembrie 2009

Aș vrea să ne iubim...


Aş vrea să ne iubim pe-o margine de lume, să fim doar noi şi marea când soarele apune
Şi răsăritul falnic să ne găsească aici, pe-o margine de lume fără de griji sau frici
Aş vrea să ne iubim pe-o margine de apă, să fim doar noi cu cerul când ziua şi-o îngroapă
În noaptea cea pustie să fim iar tot acol', pe-o margine de apă cu tine-aş vrea să zbor.
Aş vrea să ne iubim pe-o margine de stânca, să fim doar noi, ecoul, prăpastia adânca
Şi zi de zi să pot să-ţi spun că te iubesc, pe-o margine de stânca aş vrea să te-ntâlnesc
Aş vrea să ne iubim pe-o rază de soare, să fim doar noi şi el strălucind tot mai tare
Căldura ce-o emana va fi iubirea noastră, pe o rază de soare o iubire cerească
Aş vrea să ne iubim pe-o margine de lună, pe pieptul tău s-adorm când îmi spui "Noapte bună!"
Şi dimineaţă-n soare să mă trezeşti zâmbind, pe-o margine de luna doare eu cu tine fiind
Aş vrea să ne iubim pe-o margine de stea, să-mi spui povestea ta, să-ţi spun povestea mea
Şi peste toate relele să trecem ca-ntr-un vis, pe-o margine de stea să îţi citesc ce-am scris
Să ne iubim cum nimeni nu a ştiut s-o facă, sii azi, şi mâine aici şi poate viaţa toată
Căci scris e pe pământ, în cer şi chiar în mare ca dragostea din noi este nemuritoare

Tot amândoi...


Aștept să treacă timpul şi eu să trec cu el şi-aici tot amândoi să ne găsim pierduți
În gânduri ce adesea ne dau seara fiori, indiferent de timp aici tot amândoi
Luptându-ne cu el, trântindu-l de pământ că ne-a furat momente sii ne-a furat trăiri
Că ne-a lăsat plângând pe tristele cărări, că ne-a lăsat pustii şi trişti atâtea veri.
Aștept să treacă orele cu ani, cu săptămâni şi-aici tot amândoi să ne găsim, bătrâni,
Cu timpul ce va trece să ne-amintim de noi, de apusurile reci, de toamnele cu ploi.
Aici tot tu cu mine jucându-ne de-a viața şi să plivim momente-n grădini cu amintiri
Jucându-ne cu mintea în vremurile grele, jucându-ne cu visuri în iernile cu stele.
Aştept să treacă timpul şi-aştept să trec şi eu, şi-aştept să treci şi tu şi poate lumea toată
Aştept să mă deşir din ghemul strâns al vietii, aştept ca să te văd în roua dimineții.