Şi acum poţi să pleci...

Şi acum poţi să pleci. Să-ţi dezlipeşti degetele din mâna mea şi să-ţi întorci privirea
Să mergi înainte fără să te agăţi de mine ca de o ultimă speranţă
N-am să-ţi culeg lacrimile când din ochi îţi vor ploua regretele
Nu vei avea timp să îmi vezi ochii umezi tradandu-mi durerea când ţi-am deschis uşa
Când închizând-o în urma ta îmi voi lipi capul de metalul ei rece şi îţi voi asculta îndepărtarea
Nu mă voi îneca într-un pahar, dar te voi rătăci într-un vers pe o hârtie mâzgălită
Unde am să îmi conturez agonia sentimentelor ce încă se mai zbat în umbra ta
Să nu te-ntorci din drum şi să mă cauţi în jurul tău privind pierdut
N-am să-ţi mai întind braţul să poţi să îmi iei mai apoi, egoist, întreaga suflare
Nu ai fost aici când ochii îţi căutau privirea, când buzele cereau puţinul amar ce îţi urma sărutul
Nu mai sunt aici să îţi ascult tăcerea şi nu am să mai fiu să îţi adun durerea

Şi acum poi să pleci. Să iei trandafirul de pe masă şi să te îndrepţi încet către ieşire
Fără să mă priveşti ca şi cum ai lăsa în urmă o parte din tine
Când vei trece pragul uşii voi şti că te-am pierdut odată cu ultima amintire ce o voi izgoni afară
Vei şti că m-ai pierdut când voi închide uşa în urma ta şi îţi voi izbi indiferenţă în spate
La fel cum de atâtea ori şi tu mi-ai răsucit cheia parcă exact inima şi tăcut nu am avut de ales decât să plec
Nu vei avea timp să îmi priveşti mâinile tremurând când am să îmi înghit frustrarea în urma ta
Când auzindu-ţi paşii fiind tot mai departe îmi voi striga singurătatea cu cel mai tragic ecou
Când tot ce va rămâne în urmă vor fi cuvintele irosite pe o foaie de hârtie
Când din tot ce a fost nu va rămâne decât o veche şi prăfuită amintire...

Uneori as vrea...

Aş vrea să am curajul să pot să spun tot ce simt, tot ce îmi doresc, să nu privesc în jurul meu, să nu îmi pese de consecinţe, de păreri, de vorbe, de priviri. Aş vrea să nu îmi fie frică de sentimente, de iluzii, de vise, să pot să închid ochii şi să mă las purtat de val, să mă trezesc într-un vis, poate nu cel mai frumos pentru ceilalţi, dar cel mai frumos pentru mine. Aş vrea să am curajul să plâng când mă doare, să nu mai înghit durerea şi să mă las învinsă de ignoranţă şi nepăsare. Uneori aş vrea să înving indiferenta ce mi-a învelit sentimentele într-o stană de piatră şi să pot să regăsesc rostul dimineţilor însorite. Să mă bucur de ploaie, să văd în picurii ei speranţa şi nu tristeţea zilei de mâine. Uneori aş vrea să îmi înving frica de dezamăgire şi toate lucrurile mărunte să îşi recapete sensul. Uneori aş vrea să fiu mai puternică şi să pot să mă las pradă simţurilor fără să mă gândesc dacă voi plânge sau nu din nou. Fără să îmi fie teamă că îmi voi deschide alte răni, fără să mă gândesc la cât de greu se vor închide, fără să calculez fericirea în timp, să pot să fac dintr-un moment o eternitate. Uneori aş vrea să am curajul să vorbesc când toată lumea îmi spune că trebuie să tac, să zbier când toată lumea îmi spune să fac linişte, să iubesc când ei mă îndeamnă să urăsc, să zâmbesc când ei spun că trebuie să plâng, să stau când ei îmi fac semn că ar trebui să plec. Uneori aş vrea ca începuturile să nu mai aibă şi un sfârşit, să nu existe limite, bariere, mândrie, orgoliu, încăpăţânare. Să nu ne mai ascundem după măşti diforme şi astfel, încercând să părem tari, să ridicăm un zid în faţa a ceea ce simţim cu adevărat. Uneori aş vrea să fiu destul de puternică să ţin pumnul strâns când toţi îmi spun să las degetele răsfirate. Uneori aş vrea să am curajul să pot privi adânc în ochi când e momentul să o fac şi să nu îmi mai fie frică de privire. Aş vrea atât de multe lucruri pentru că viața  nu e altceva decât o îngrămădire de dorinţe după care alergam să le prindem până când într-o zi,cand obosiţi, ne pierdem de pe drum şi rămânem în urmă...

Prea tarziu...

Prea târziu să mai fie din nou că altă dată
Prea târziu să te întorci căutând ce odată ai lăsat să plece, ignorant
Nu ai să o găseşti rătăcită, ţesând iluzii în acelaşi colţ de pat
Hrănindu-se cu vise, nutrind speranţe pur amăgitoare
Privind în gol şi aşteptând să vi din depărtare
Prea târziu să mai fie din nou că altă dată
Şi ea privindu-se-n oglinda îi pare că nu vede aceiaşi fata...
E timpul care modelează caractere şi-nchide răni lăsând numai o umbră-n urma lor
Nu vindecă, însă te scapă de durere şi cu secundele îţi coase clipele ce dor
Spulberate de vânt stau risipite în jurul amintirile ce uneori se strâng într-o furtună
Dar prea târziu să fie iar ca altă dată
S-au spulberat dorinţele când ai lăsat-o de mână
Uneori regretele s-au pierdut în orele târzii în care aşteptai să vină înapoi la tine într-o zi
Uneori e prea târziu să fie din nou ca altă dată
Când te intoarci înapoi de unde ea este de mult plecată....

Să îmi spui tu....

Aşează-te pe patul care ne păstrează şi astăzi secretul
Priveşte-mă cu ochii mari printre aşternuturile ce ne păstrează încă parfumul
Şi care adesea ne ascundeau trupurile tremurânde când fiorii ne cutremurau simţurile
Priveşte-mă adânc, intens, atent în timp ce dorinţa îmi vibrează fiecare parte a fiinţei
Şi mă îndeamnă că cad pradă încă o dată în păcatul clipelor ce îmi anesteziază conştiinţa
Priveşte-mă zâmbindu-mi amăgitor când fiecare sunet al minţii îmi spune că îmi este dor
Priveşte-mă şi spune-mi de ce mereu ne regăsim pierduţi tot noi în mijlocul aceluiaşi decor
Spune-mi ce vrei când cu tăcerea îmi faci semn să mă înec din nou în lumea ta, şi-apoi să plec
Spune-mi ce simţi când îmi culc capul pe perna ce îmi poartă umbra în serile pustii şi mult prea reci
Când îţi plimbi degetele prin părul răsfirat şi ma priveşti tăcut şi-ngandurat
Dezbracă-mă atent de fiecare vină ce o port când trupurile se hrănesc cu umezeala porilor
Dezbracă-mă încet şi-navata-mă ca printre gesturi să îmi explic prezenţa mea din nou aici
Dezbracă-mă în timp ce mâinile îmi topesc orice îndoială şi-nvata-mă să cred tot ce îmi zici
Ascunde-mă în braţe să pot ca să mă pierd în trupul tău când întunericul ne înveleşte fiinţele
Ascunde-mă să pot să-ţi spun ce simt când adeseori mai presus de adevăr ne sunt dorinţele
Promite-mi că în zorii zilei te voi găsi dormind aici pe pernele ce ne captează noaptea visele
Promite-mi că mă vei lăsa să plec apoi nestingherită şi fără să ascuţii paşii asurzitori din urma mea
Că vei închide uşa şi voi rămâne pierdută până am să mă-ntorc plină de dor din nou în lumea ta
Aşează-te pe patul plin de amintiri şi de suspine
Priveşte-mă subtil să pot să înţeleg ce caut aici când locul e de fapt atât de gol
Priveşte-mă cu ochii goi şi fă-mă să înţeleg de ce întreg decorul îmi vorbeşte numai despre noi
Atinge-mi mâinile să îţi simt căldura cum îmi zgârie fiecare centimetru de suflet
Atinge-mi buzele să-ţi simt sărutul cum ucide fiecare strop de indiferentă şi mă doboară la pământ
Dezbracă-mă de mine însumi când în faţa ta rămân adesea goală de tot ceea ce sunt mereu
Dezbracă-mă şi fă-mă să-nţeleg dar de ce eu...

Rătăcesc...

Nu mai eşti nici măcar tu, nu e nici el, nu mai e nimeni
Nimeni să îmi fure o lacrimă, să mă facă să simt că încă trăiesc
Nimeni să îmi fure un zâmbet când tot în jur îmi pare că se dărâmă
Nimeni să mă ridice când înfrântă de viaţă cad izbindu-mă de pământ
Mi-am pierdut până şi trecutul ce îmi condimenta unele nopţi cu amintiri
Camera e la fel de pustie însă acum şi-a pierdut şi ecoul durerii
Aş vrea să îmi strig frustrarea dar până şi vocea conştiinţei şi-a luat la revedere
Am murit. Am murit când singura mi-am alungat sufletul scârbită de tragicul ce îl amăgea
Când singura mi-am închis amintirile într-un loc străin astăzi şi mie
M-am sinucis regretând amarnic gestul, dezgustată de amarul zilei de apoi
M-am sinucis când între noi nu a mai rămas nimic decât o privire goală
Dar înainte ca tu să mă ucizi cu un ultim sărut de rămas bun
Înainte ca palmele tale să îmi topească degetele în timp ce se desprind uşor
Înainte ca şi cuvintele să îmi zgârie auzul şi durerea din interior să îmi pară insuportabilă
Înainte să mă întorci iarăşi din drum pentru că mai apoi să mă îmi adânceşti şi mai tare rănile
M-am sinucis îmbătata de veninul clipelor prea dulci când mi-am injectat în vene tragicul "mereu"
Şi am rămas întinsă pe jos în faţa vieţii ce m-a privit învinsă lăsându-mă fără nimic
Azi până şi cuvintele par să nu mai încapă de tăcerea mea
Liniştea din jur îmi dezvăluie adesea fricile împietrindu-mă într-o stare de nostalgie stranie
Albul pereţilor mă îmbată şi el când îmi pare că am rămas captiva într-un ospiciu al momentului nul
De dincolo de uşă mă priveşte dezamăgit viitorul dar cele câteva degete care încă mai mişca
Nu par a fi capabile să îl silească să mă tragă dincolo de propria limita impusă
Răscolesc timpul cu secundele lui să găsesc clipa în care m-am pierdut în lumea asta absurdă
Mă privesc terifiata când observ cum indiferenta îmi conduce viaţa
Am închis ochii şi nu am simţit nimic. Mi-am pierdut până şi visele, cosmarele
Încerc să descifrez când anume mi-am înecat existenţa în resentimente
În ce moment le-am spus tuturor să plece în timp ce frică mă îndemnă să pierd tot
Şi îmi spunea că dacă vor rămâne aici mă vor rănii şi voi plânge din nou
Şi da, mi-e frică de lacrimi şi propriul meu ocean sta în nepăsarea ce mă face inexistentă
Am lăsat totul de o parte şi am rămas la fel de săracă ca şi cel mai bogat dar singur om

Nu mai eşti nici măcar tu, nu mai e nici el, nu mai e nimeni
Nu mai sunt nici măcar eu, nici urmă nu mai îmi urmăreşte pasul
Lumea a rămas la fel ca altă dată, eu sunt cea care m-am pierdut de ea
Şi astăzi rătăcesc fără nimic, pierdută de noapte, uitată de zi
Cu lună ce îmi întoarce spatele când o caut printre stele să îmi dea dorul înapoi
Să-mi fie iarăşi dor de tine, dor de noi...

There is not even you, neither him, there is nobody

Nobody to steal me a tear, to make me feel alive

Nobody to steal me a smile when everything around seems to fall down

Nobody to pick me up when defeated by life I fall hitting the ground

I've lost even my past that sometimes used to spice my nights with memories

The room is as deserted but now it has lost also the pain echo

I would like to shout my frustration but even the voice of conscience said goodbye to me

I died. I died when I drove my soul by my own, disgusted by the tragic that used to deceive it

When I closed my memories in a place that today is foreign even to me

I killed myself regretting so much the gesture, disgusted by the bitterness of tomorrow

I killed myself when between us has left nothing but an empty look

But before you kill me with a last goodbye kiss

Before your palms melt my fingers while detach easily

Before the words scratch my ears and the inside pain seem unbearable to me

Before I turn from the road again so than you can deepen my wounds even more

I killed myself drunken by the venom of the too sweet moments when I injected into my veins the tragic "always"

And I left lying down in front of life that looked at me defeated, leaving me without anything

Today even the words seem to not fit because of my silence

It often reveals my fears hardening me into a state of strange nostalgia

White walls get me drunk and I feel that I remained trapped in a hospice of zero moment

From beyond the door the future is looking at me disappointed but the few fingers that still moves

Seem no to be able to compel it to drag me beyond my own limit

I search among time and it seconds to find the moment when I lost myself in this absurd world

I look at me terrified when I see how indifference is driving my life

I closed my eyes and I felt nothing. I lost even my dreams, my nightmares.

I try to figure out when exactly I drowned my existence in resentments

When I told everyone to leave while fear made me to lose everything

Telling me that if they will stay here they will hurt me and make me cry again

And yes. I'm afraid of tears and my own ocean is filled with my own carelessness that makes me inexistent

I left everything apart and I remained as poor as the richest but lonely being

There is not even you, neither him, there is nobody

There is not even me anymore, no trace following my step

The world has remained the same as other times, I’m the one that changed

And today I wander without anything, lost by the night, forgotten by the day

With the moon that turns me her back when I search her across the stars to give me back my longing

To miss you again, to miss us in the morning...