17 ianuarie 2016

Lasa-ma femeie sa îți fiu soț în fiecare zi, dar femeie azi îți voi fi amant !

Bună femeie !
II atingea încet umerii goi. Stătea în spatele ei iar ea prefera sa nu se întoarcă , dar mai degrabă sa își închidă ochii și sa ii adulmece respirația ce ii se răspândea prin parul ei lăsat sa ii curgă pe spate. Nu s e apropia mai mult de ea, doar mâinile sale ii simțeau pielea fina făcând astfel dorința sa fie și mai mare. Ea tremura de teama știind că momentul nu va dura la nesfârșit.
„Lasă-mă femeie sa te dezbrac de sentimente. Întâi îți voi dezgolit sufletul iar mai apoi, în lumina pala a camerei, îți voi contempla trupul ce sta dinaintea mea. Te voi dezbrăca de fiecare durere ce o porți și cu atingeri tandre îți voi pansa fiecare rana ce îți descompletează ființa. Întregul tău trup va fi templul meu și toată pielea ta va fi un suc dulce pentru buzele mele uscate și însetate. Rochia ta neagra îți va aluneca încet pe corpul tău perfect proporționat și preț de câteva momente vom exista doar noi pe-ntreg pământ. Nu mă privi speriata, dar cuprinde-mă cu brațele fără de care mi-aș pierde întreaga putere ce zace în mine. Și te voi săruta cu teama ca mâine te voi pierde și te voi tine strâns la pieptul meu ca și cum ar fi ultima data când o fac. În așternuturi reci ne vom risipi căldură trupurilor noastre flamande de iubire și ne vom transforma în sclavii propriilor noastre dorințe. Nu vor mai exista secunde nici minute și totul se va reduce la un moment de nebunie.
Lasă-mă femeie să-mi pierd ființa-n ființa ta și sa uitam de tot pentru o seară. Fiecare clipa sa simt cum trupu-ti fierbe de placere și sa te simt tremurând pierduta la pieptul meu. Lasă-mă să-ți dezgolesc  fiecare gând ce îți inunda mintea și sa rămânem dezbrăcați ținându-ne sufletele în mâinile a căror degete stau împreunate. În ochi sa pot sa iti citesc calmul indus de moment iar mai apoi sa pot sa iti îmbrățișez trupul gol și sa ma pierd în el.

Lasă-mă femeie sa îți fiu soț în fiecare zi, dar femeie în noaptea asta îți voi fi doar amant !

26 noiembrie 2015

A iubi o femeie

 A iubi o femeie
 Nu înseamnă doar simple cuvinte dulci, aruncate în vânt
 Promisiuni fără fond din zile lungi de vară
 Săruturi ascunse sub picuri de ploi mari și grei
 Îmbrățișări tandre în prag de plecare
 Flori dăruite la ocazii speciale în buchete mari și neprețuite
 Cum poți să vrei să cumperi iubirea-unei femei?
 A iubi o femeie
 Înseamnă pasiune, putere, furie
 Dorința ce-ți fierbe sângele în vene când o vezi venind
 Săruturi furate ca și cum ar fi ultima oară când poți să o săruți
 Să o cuprinzi în brațe cu teamă c-o vei pierde
 O simplă floare ruptă din mijlocul de drum,neplănuit
 A iubi o femeie
 Înseamnă a ști a plânge când ști că ai făcut-o să plângă în zadar
 A ști să prețuiești când îți zâmbește tandru și tu să-i zâmbești iar
 Nu să o faci regină într-un castel de porțelan fragil
 Dar mai curând s-o lași puterea să-și arate,
 Siguranța că poate să învingă lumea cu privirea
 Cu ce vrei să compari iubirea-unei femei?
 A iubi o femeie
 Înseamnă a ști să iubești soarele în măreția lui cu-a sa lumina
 Răceala ei să îți pară caldă când te-atinge cu tristețe-n ochii mari
 Degetele ei fine să îți pară prea fine pentru pielea ta aspră
 Privirea ei prea dulce pentru amarul din tine
 Cuvintele ei prea puține pentru cât ți-ai dori să o asculți
 În ce s-ar măsură iubirea-unei femei?



Eu am să plec, dar tu te vei întoarce

 Cu aripile frânte îmi adun stările într-o amintire și încerc să zbor
 Nu am curajul să îmi întorc capul, nu mi-ai dat dreptul nici măcar să îți spun ce-am simțit
 M-ai privit în ochi otrăvindu-mi agonia cu licoarea fericii amăgitoare
 Și eu, însetată de farmecul unui zâmbet m-am înecat cu propria clipă de fericire
 Când am trecut de pragul ușii mi-ai izbit brutal indiferenta în spate
 Nici măcar nu mi-ai ascultat sunetul pașilor târâți și îngreunați de absența ta
 Ai trântit-o!Ai trântit ușă în urmă mea ,sunetul ei asurzindu-mi sentimentele
 Mi-au tremurat până și simțurile când cheia s-a rotit parcă exact în inimă
 Și-am mers. Am mers înghițindu-mi lacrimile pentru a nu știu câtă oară, rătăcită
 Cu suflul greu, cu aripile frânte, întrebându-mă cum am să reușesc mai să zbor
 Acompaniată de semnele de întrebare ce îmi coordonează viață într-un mod haotic
 Eu am plecat, dar tu te vei întoarce înapoi cerșind un strop de amăgire
 Îmi vei cere o lacrimă să-ți umezești și tu privirea uscată de cât te-ai uitat la toți de sus
 Îmi vei cere o aripă frântă să înveți și tu să zbori pe culmea fericirii
 Umil vei vrea să îți descos din amintiri o stare să-ți umpli sufletul prea singuratic și pustiu
 Îți va fi dor și nu vei ști ce-neseamnă această stare și speriat te vei ghemui în colț de pat
 Din când în când îți voi trimite rătăcit câte un gând și te voi învăța
că uneori mai trebuie să plângi
 Că uneori mai trebuie să simți,să speri,să visezi,să te doară, să vrei să strigi să scoți totul afară
 Apoi cu aripile frânte ne vom aprinde amândoi câte-o țigară și ne vom pierde mintea-n fumul ei
 Ne vom fuma sentimentele și vom lasă chiștoacele lor într-o scrumieră pe o masă
 Eu am să plec iar tu vei vrea atunci că să rămâi...

12 octombrie 2015

A ta e lumea toata....

 Din toate furtunile prin care am trecut am ieșit zâmbind și cu capul sus. De fiecare data când cazi, te ridici, te ștergi de praf, îți acoperi rănile și zâmbind mergi mai departe. Drumul din față e lung, așteptările sunt mari iar din fiecare greșeală nu poți să faci altceva decât să înveți să vezi partea bună. Nu încerca să privești în urma ta pentru că nu ai să găsești pe nimeni acolo să-ți zâmbească. Te vei întâlni doar cu frica și frustrarea că nu ai ți-ai jucat destul de bine zarurile destinului. Vei găsi doar ploi și râuri de lacrimi care
îți vor împovăra sufletul de remușcări. Privește înainte ca și cum întreaga lume ți s-ar așterne la picioare și fă în așa fel încât toate lucrurile grele să pară mici în calea ta. Nu te opri omule din drumul tău, nu lasa teama să îți conducă destinul pentru că undeva te așteaptă un răsărit așa cum l-ai visat mereu. Nu înceta să lupți pentru visurile tale. Strânge din dinți, închide ochii pentru o secundă și caută-ți puterea în sufletul tău. Privestete-n oglindă cu profunzime și găsește-ți forța să o iei din loc. E totul posibil atunci când voința se aliază cu conștiință și cu dorința strânsă într-un pum, războiul cu viață e deja câștigat. Numai cei slabi vor sta înaintea ta și-ți vor șopti că n-ai să reușești doar pentru simplul fapt că ei nu au reușit. Ascultă opinile celor din jur dar întâi de toate ascultă-ți propriul instinct.
 Din toate loviturile pe care le-am primit am desenat noi pași înainte și astăzi pot să stau și să privesc lumea cu capul sus și să zâmbesc senin. Nu mai am nicio rană, nici cea mai mică zgârietură și fiecare furtună e doar o simplă provocare de care știu că am să trec. Tu, omule, îți croiești singur drumul. Nu aștepta ca cineva să te prindă de mână și să te târască într-o parte și în altă pentru că te va duce în același loc din care ai vrut să fugi. Nu întinde mâna după ajutor când tu nu ești în stare să te ajuți pe tine . Degeaba stai și aștepți când ști că viață nu te așteaptă pe tine. Fugi, luptă, iubește, zâmbește, plângi, strigă, dar ajungi acolo unde ți-ai propus să îți afli fericirea. Si nu fugi după bani, și nu fugi după bogății, dar fugi după un răsărit de soare care să te facă împlinit. Nu cauta fericirea în lucruri, dar caută fericirea în sufletul tău pentru că doar atunci când o vei găsi acolo îți vei da seamă cât de bogat ești de fapt.
 Din toate furtunile prin care am trecut am învățat într-un final să dansez în ploaie și să văd în fiecare picătură o rază de soare.Tu, omule, din toate furtunile caută vântul care să te poarte înainte și adu-ți aminte că fiecare șut e de fapt un pas înainte.  
 

17 februarie 2015

"Femeia invinge tot, apoi plange" (Grigore Vieru)

 Nu există munți pe care să nu poată să îi urce, nu există ape pe care să nu poată să le treacă, nu există vânt care să o oprească din drumul ei. Va ține mereu capul capul sus în față tuturor și dacă vreodată își va coborî privirea va fi doar pentru a-și privi pantofii cu care elegant va trece peste tot ce stă în calea ei. Își va atinge țelurile, își va împlini visele iar mai apoi își va caută un loc singuratic în care să se poată bucură de victorie. Se va așeza jos și așezându-și capul între palme va începe să plângă...

5 decembrie 2014

Si dacă as putea sa îți spun

Şi dacă aş putea să îţi spun...

Ceva mă face să te iubesc tot mai mult. Poate circumstanțele, poate decorul, poate gândurile ascunse ce ne inundă uneori mintea, poate privirile triste de la început, poate ochii plini de fericire că astăzi am reuşit să învingem luptele cu noi. Ceva mă face să te simt tot mai aproape cu fiecare secundă care trece şi aş vrea să cred că am ajuns să câştigăm războiul cu timpul care ne-a purtat pe atâtea cai greşite până să ajungem aici. Am plâns, am strigat de durere, ne-am tarat sufletele pe jos, le-a lăsat în mâinile unor oameni care nu au ştiut ce să facă cu ele, care le-au sfărmat în bucăţi pe care mai apoi le-am cules cu greu şi le-am închis într-un sertar unde le-am lăsat zăcând cu amintirile. Ne-am irosit lacrimile, ne-am irosit gândurile, am stat şi am privit în gol la lumea ce se perindă în jurul nostru fără să mai simţim nimic. Am crezut în vorbe şi am uitat de fapte, am căzut iar mai apoi ne-am ridicat şi ne-am scuturat de praful ce ne-a îngreunat sufletele pentru atâta timp. Ne-am amăgit cu momente pe care într-o clipă de nebunie am vrut să le transformăm în eternitate. Nu am ştiut să vedem mai departe de un vis pe care noi l-am creat şi care într-un târziu s-a transformat singur într-un coşmar. Şi ne-am trezit într-o lume construită pe temelii false şi rând pe rând fiecare cărămidă s-a prăbuşit încet peste noi. Dar am învins...
Ceva mă face să te iubesc tot mai mult. Poate momentul în care m-am regăsit în privirea ta, poate clipă în care m-am pierdut în zambetul tău, poate mâinile tale calde când îmi ating palmele şi simt cum tot decorul se apleacă la picioarele mele. Poate cuvintele ce îmi vibrează fiecare coarda a inimii, poate gesturile mărunte care îmi fac zilele măreţe. Poate fiecare mângâiere ce îmi face fiecare por al pielii să tremure, poate fiecare îmbrăţişare când simt cum toată fiinţă ta se ascunde în braţele mele. Că şi cum m-ai fi aşteptat de mult să vin, că şi cum te-aş fi aşteptat din totdeauna să vi.
Şi dacă aş putea să îţi spun de câte ori am vrut să  plec, să îmi adun toate stările în acelaşi bagaj scrijelit de atâtea drumuri care nu m-au dus nicăieri şi să fug undeva unde în linştea serii aş fi putut poate să schimb cumva răspunsurile la toate întrebările ce  mi-au condus viaţă până acum. Dar am rămas. Am strâns din dinţi şi cu sufletul sfârtecat de durere am închis ochii şi m-am aşezat jos. Te-am privit şi ţi-am ascultat fiecare cuvânt apăsându-mi rănile şi cotrobăindu-mi în ele până la os. Dacă aş putea să îţi spun de câte ori mi-am înghiţi lacrimile şi te-am privit direct ochi încercând să îmi conving eu-l că drumul este abia  la început. Că atunci când iubeşti nu pleci pur şi simplu, dar stai şi lupţi şi crezi şi învingi.
Dacă aş putea să îţi spun cât de mult te iubesc, cât de mult te respir.

26 septembrie 2014

Dorințe repudiate

De câte ori ai vrut să-i spui cât ţi-e de dor. Dar te-ai oprit înainte să apuci să îi scri primul cuvânt, înainte ca toate sentimentele ce îţi năpădeau adesea fiinţă să ajungă din nou în mâinile lui şi să îţi fure iarăşi până şi ultimul gram de fericire pe care cu atâta efort ai reuşit să îl aduni dintre scrumul rămas în urmă ta. Ţi-ai înghiţit frustrările şi ai simţit cum pulsul stă să îţi iasă prin piele de dorinţa de a-i spune cât îţi lipseşte de mult. Dar ai tăcut. Ţi-ai amăgit conștiința cu aduceri aminte, ţi-ai repudiat sufletul făcându-l străin de tine şi toate stările le-ai strâns într-o privire ce astăzi pare sumbră. Te-ai aşezat pierdută pe covor doar că să nu îi simţi mirosul imprimat încă între aşternuturi. Şi ai rămas acolo imaginându-ţi momente şi conturând clipe pe care probabil niciodată nu le vei vedea mai departe de umbră uni vis. Te vei simţi pustie şi liniştea din jur îţi va tăia conturul zâmbetului. Te vei îngropa într-o stare de singurătate şi singurul prieten ce îţi va fi alături va fi un pahar de vin, mai mult gol decât plin. Vei caută în jurul tău trecutul şi o formă de a putea să schimbi răspunsurile. Şi vei privi la telefonul ce stă silenţios lângă ţine ca şi la cel mai aprig duşman. Ca şi cum în el stă cel mai puternic drog şi tu trebuie să te zbaţi cu voinţă şi cu dorinţa de a nu te năpusti asupra lui .

15 mai 2014

Apel la dreptul de a simții

 "Să nu mă iubești" îi spusese în timp ce își trecea degetele prin părul ei lung și fin. Cu privirea îi cuprindea sufletul iar brațele se lăsau ușor peste trupul ei firav ce se ghemuia tot mai aproape de pieptul lui. Îi simțea fiecare bătaie a inimii asupra cărora se concentra cu gândul că poate, poate nu îi va mai auzi refuzurile ce îi se păreau nejustificate. Simțea că îi neagă dreptul la niște sentimente care îi aparțineau ei și dacă tot îi nega acest drept de ce nu îi făcea semn să plece, dar în schimb o ținea atât de strâns încât îi simțea fiecare respirație cum îi tăie răsuflarea. Nu l-ar mai fi lăsat să plece niciodată dar cumva simțea că duce o luptă al cărui final va fi la fel de tragic că și celelalte. Că se va trezi din nou singură în mijlocul drumului, cu toate stările adunate într-un bagaj ce îl târăște după ea la nesfârșit. Că va rămâne iarăși pustie pe o bancă într-o gară așteptând un tren ca să o ducă nicăieri. Închizând ochii în minte îi se depănau toate amintirile ce îi furaseră zâmbetul și o lăsaseră rătăcită pe un drum care nu știa încotro îi va îndreptă pașii. Cum să îl prindă de mână când timpanele îi erau îmbibate cu aceleași joc de cuvinte din care reușise cu atâta greu să scape. O ardea fiecare literă, fiecare sunet care prindea același ritm cu cele pe care le lăsase ascunse, desenate pe o hârtie ce o ținea mototolita-ntr-un dulap străin. Cumva îi se interzicea dreptul de a simți ceva, că și cum întreagă lumea și-ar fi dorit să se transforme într-un gol care să umble că și o umbră-n miez de noapte fără știe încotro se îndreptă pentru că oricum nicio destinație nu îi era destinată. Cumva îi se părea că lipsea doar întrebarea de ce mai respiră, de ce mai există dacă oricum stările comune ființelor nu îi erau aprobate. 
 "Să nu mă iubești", dar oare ce "judecător" îi va dreptul să iubească vreodată?  

10 mai 2014

Naufragiat...

 Și aștepta un telefon de nicăieri. Știa că nu avea să sune dar totuși aștepta. Și privea telefonul tăcută în disperarea ei în care liniștea îi amplifică durerea. Uitase de mult să mai sune însă fiecare secundă ce trece îi hrănea și mai mult dorința de a-l auzi tresărind. Rătăcea pribeagă în patul ce o secase de atâtea lacrimi, printre pernele ce îi cunoșteau fiecare gram de tristețe ce zăcea în sufletul ei, puținul care i-a rămas. Și rămase doar cu veșnicele cuvinte și cu un șervețel în care își strânsese amarul într-o noapte călduroasă de vară în care și-a văzut năruit visul ce îi alimenta starea de fericire. Uitase să zâmbească. Își lăsase zâmbetul într-o cutie pe care o rătăcise într-un dulap străin. Și a plecat în grabă, fără nimic, doar cu o fărâmă de suflet pe care o ținea strânsă într-un pumn gata oricând să îi se strecoare printre degete și să o piardă. Și deschizând ochii s-a trezit pierdută într-o lume în care oamenii o împingeau dintr-o parte în alta ca și cum ar fi fost doar un obstacol în calea lor. Se pierdea în picurii de ploaie ce îi umezeau față și părul și care îi ascundeau lacrimile ce inevitabil îi scuipau durerea ce o inunda pe dinăuntru. Ca un naufragiat stătea în mijlocul unui decor în care nu își găsea prezența. Era epuizată de viață, de locuri, de oameni, de circumstanțele care erau mereu într-un război cu ea și care cumva ieșeau mereu învingătoare trânti
nd-o din nou și din nou la pământ... 

16 aprilie 2014

Pierduta-n fumul de țigară...

 Mă pierd în fumul de țigară și ploaia ce se aude de afară
 Și-o lacrimă ce se prelinge pe scrumieră și stinge-o amintire risipită-n scrum
 Nu mi-a rămas nimic, decât o foaie de hârtie și-un pix care dansează pe-al ei drum
 Un zâmbet chinuit și o privire goală, un sunet trist și o lumina pală
 Paharul gol ce-mi ține companie în oră care pentru toți e prea târzie
 Și doare fericirea din privirea tuturor că un cuțit ce se învârte fix în piept
Doare ecoul și-aș vrea să tip dar e-n zadar când tot în jur are un gust amar Oglindă mă pierdut în sticlă ei și nu-mi găsesc reflexia rătăcită printre cioburi
 Iar e târziu dar ce contează încă o noapte în plus de agonie
 Când totul se rezumă la nimic, când am rămas pierdută și pustie
 Mă pierd în fumul de țigară tot mai mult, în liniștea ce-am învățat să o ascult
 Și lacrimile au pierit din ochii goi și-ncet mă transfor într-o stâncă din noroi
 Nu vreau că să mai simț, să mai respir sau să culeg vreun sentiment de fericire
 Nu voi mai cultivă vise, speranțe hrănite-n zori de zi cu pură amăgire
 Și am să plec pierdută-n fumul de țigară, în ceată ce se lasă-ncet afară
 În depărtare de tot ce-am însemnat, de tot ce-am fost, de tot ce-am construit și dărâmat
 Căci m-am pierdut de tot ce am sperat

 
 
Și-o lacrimă iar se prelinge pe scrumieră...