Dacă pleci

 Dacă pleci, pleacă acum
 Închide ușa și nu privi-napoi cu îndoială
 Eu am să-ți număr pașii îndepărtându-te de mine tot mai mult
 Până când voi cădea pierdută la pământ
 Îmi voi înghiți durerea căci am promis că nu o să mai plâng
 Și nici o lacrimă nu va cădea din ochi să-i umezească

 Voi merge,voi privi în gol pe o fereastră
 Să-ți zăresc urma lăsată pe cărare-n urma ta
 Să te privesc cum pleci cu nepăsare
 Și apoi să mă contemplu în agonia mea...

 Dacă pleci, pleacă tăcut
 Închide ușa și nu spune nimic când ieși afară
 Eu am să stau să îți ascult suspinele din depărtare
 Până când voi cădea tăcută și fără răsuflare
 Îmi voi înghiți cuvintele și am să uit să te mai strig
 Niciun oftat nu îmi va demască setea de ține
 Și pe o foaie voi desena cu umezeala degetelor fine
 Tot ce nu am apucat să-ți spun odată
 Tot ce-am simțit în nepăsarea ta
 Și-apoi tăcut voi reveni pierdută-n lumea mea...

Aparenţe...

Nu avem nevoie de prea multe cuvinte să spunem "Te iubesc". Nu ştiu dacă faptele sau cuvintele dezvăluie mai multe că privirea. Poate dacă am încerca să ne privim unii pe alţii într-o oglindă am vedea mai departe de aparenţe. Pentru că lumea în care trăim e construită din măşti diforme. Pentru că orgoliul ne conduce viaţa în timp ce noi privim neputincioşi la propria cădere. Pentru că distrugem tot ce iubim şi ne trezim singuri în mijlocul unei mulţimi de cioburi. Pentru că mai apoi încercam să lipim la loc tot ce am sfărmat însă urmele ne aduc aminte mereu că ceva s-a întâmplat odată. Pentru că iubim ce e mai frumos şi totuşi alegem calea cea mai murdară. Pentru că nu suntem conştienţi de ce ţinem în mâna şi nepăsători lăsăm fericirea să ni se strecoare printre degete. Pentru că nu reuşim să privim înainte şi ne agăţăm mereu de trecut şi astfel uitam să ne simţim mulţumiţi şi împliniţi. Pentru că atunci când vrem să fim fericiţi constatăm că în jurul nostru totul e risipit. Pentru că suntem oameni şi pentru că oamenii uită adesea să existe...

Dorințe...

Uneori ai vrea să fugi, să laşi totul în urmă, să evadez.Ai vrea să zbieri, dar nu e nimeni să te audă. Chiar dacă te doare, îţi înghiţi cuvintele şi pleci capul. Nu mai avem nevoie de iluzii când totul se reduce la soarta. Nu mai avem de speranţe într-o lume în care ne lăsăm destinul la îndemână unor aruncări de zaruri.Aş vrea să fug, să nu mai simt, aş vrea să zbier şi eu, să ţip, dar lumea a asurzit de mult la strigătele mele. Aş vrea să mă scufund într-o stare de uitare şi să mă înec cu propria indiferenţă. Dar amintirile îmi zbiară mereu dintre foi ca şi cel mai asurzitor ţipat şi îmi amorţeşte orice simţ. Aş vrea să mă pierd odată cu vântul sau să mă regăsesc într-un picur de ploaie ce umezeşte uneori fruntea unui copil.Aş vrea să plec, aş vrea ca să rămân, şi mereu greşesc drumul ce îmi conduce viaţa. Uneori aş vrea să plâng până când pielea mi-ar fi secata de orice urmă de umezeală. Uneori aş vrea să mă transform în timp să pot să mă joc şi eu măcar pentru o vreme cu secundele vieţii şi apoi să îmi văd pierdută de drum....

Trăim printre vise când luminile sunt stinse

Trăim printre vise când luminile sunt stinse
Trăim în război unde proprii duşmani suntem chiar noi
Unde uitam să simţim, uităm de plăcere
Unde totul se transformă în banalitate şi durere
Uităm de cuvinte, uitam să zâmbim
Nu avem timp de vorbe, nu mai avem timp să trăim

Într-o lume de plastic suntem doar marionete
Fără suflet, ştim să simţim doar regrete
Am pierdut în lupta cu propriul nostru timp
Nu din lipsă de arme, dar din lipsă de... timp
Nu ne ajung orele să îl judecăm pe cel de lângă noi
Iar idealurile ne ajung tarate prin noroi
Într-o lume cu preţ timpul se vinde cu secunda
Trăim într-un ring unde fiecare îşi aşteaptă runda

Trăim printre vise când luminile sunt stinse
Trăim traşi de timp, obligaţi de destin
Trăim pentru scopuri dar nu avem idealuri
Şi ne lăsăm destinul la îndemână unor aruncări de zaruri

Într-o lume defecta, calitatea devine păcat
Fără reguli, azi vi, mâine iei tot şi-ai plecat
Am pierdut în jocul cu propriul destin
Uită numai câţi pleacă, uite câţi mai revin
Nu ne putem ridica de cât de sus am vrea pe toţi să-i privim
Iar vena vieţii o umplem numai de venin
Într-o lume pierdută, unde ai vrea să cauţi o ieşire
Când viaţa noastră se rezumă la o simplă şi banală amintire?

Trăim printre vise când luminile sunt stinse
Trăim traşi de timp, obligaţi de destin
Trăim pentru scopuri dar nu avem idealuri
Şi ne lăsăm destinul la îndemână unor aruncări de zaruri...

Fum de adio

Aprinde-mi o ţigară să pot să te pierd încet în fumul ei
Nu mă privi cu ochii mari când în scrumieră sta cenuşa zâmbetului meu
Când printre atâtea întrebări caut doar răspunsul de ce sunt tot aici
Când aştept tăcută şi uimită de câte cuvinte nu şti să îmi zici
Nu îmi spune că vrei să pleci, eu nu am să rămân privindu-te pierdută
Cu gust amar şi cu ţigara stinsă de o lacrimă prelinsa peste scrumul ei
Mai bine închide ochii, desprinde-ţi degetele din palma mea şi adună-ţi paşii spre ieşire
În urma noastră nu a mai rămas nimic doar o simplă şi banală amintire
Nu mai încap nici cuvintele în caietele care ne poartă îngreunate regretele
Nu mai e loc de suspine în noaptea grea ce ne ameninţa că vine
Drumul din faţă nu trebuia să-ţi simtă niciodată paşii grei venind înapoi
Nu mai poţi să te întorci acolo unde ai semănat doar vânt şi ploi
Nu mă caută pierdut între păreri de rău, nu căuta ceea ce niciodată poate nu a fost al tău
Doar îndreaptă-ţi privirea înainte, nu privi înapoi tremurând
Nu vreau iar aducere-aminte, nu vreau să mă vezi iar plângând

Aprinde-mi o ţigară să pot să mă pierd încet în fumul ei
În timp ce îţi ascult paşii târâţi şi parcă mult prea grei
Să poţi, privind în spate, să nu mă mai zăreşti cum tristă rămân iar în urma ta
Să pot să vărs o lacrimă pierdută printre gânduri în ceaşcă de cafea
Să simt singurătatea că pe cel mai dulce vis dintre coşmaruri
Să pot să îmi las destinul şi iubirea la îndemână unor aruncări de zaruri
Să joc ultima carte şi-apoi să plec şi eu pierdută
Căci n-am ştiut că să câştig în jocul tău de dulce brută...

Ne vom întâlni..

Şi ne vom întâlni undeva la mijlocul drumului pe o plajă pustie, la răsărit, unde nisipul limitează ziua de noapte şi unde niciodată nu e nici prea întuneric, nici prea lumină. Unde marea se linişteşte când ne simte atingerea şi valurile se pierd în largul ei pentru că astfel să putem să îi contemplăm măreţia. Unde nu există cald, unde nu există rece, unde nu există viaţă, unde nu există moarte. Unde se întâlnesc visele şi se conturează în realitate şi unde cosmarurile pier în adâncuri necunoscute. Unde nu există bine, unde nu există rău, unde circumstanţele sunt parfumul decorului, unde destinul îşi pierde conturul şi se contopeşte cu apă. Unde iluzie sunt ţesute cu fire de nisip, unde idealurile plutesc în larg pe valuri. Şi ne vom întâlni undeva unde soarele e prieten cu luna, unde trupurile vor trăda păcatul, unde cerul va fi martorul unui dezmăţ de iubire, unde marea ne va judeca pentru o clipă de pasiune şi ne va condamna la o veşnică uniune. Unde mâinile îşi vor întâlni degetele, unde porii pielii îşi vor cunoaşte umezeala. Unde lacrimile ne vor hrăni momentul, unde zâmbetele vor decora pustietatea. Unde nu există cuvinte, unde gesturile trădează stările şi privirile sunt cele care scriu povestea...

Dacă ţi-aş spune...

Dacă ai şti cât mi-e de dor... Dacă ţi-aş spune...

Atât de dor încât ţi-aş desena chipul pe o foaie
Şi uitând că e doar un simplu contur ţi-aş mângâia fata
Atât de dor încât visele se transformă în coşmaruri
Când dimineaţă mă trezeşte liniştea surdă a singurătăţii
Atât de dor încât ochii au uitat să mai plângă
Şi au oglindit fiecare lacrimă într-un picur de ploaie
Iar afară astăzi plouă neîncetat
Atât de dor încât mă privesc în oglindă şi îţi zăresc privirea
Îmi caut ochii dar nu pot să îmi aflu reflexia
Atât de dor încât buzele îţi caută amarul
Pierdut pe irul ce îl foloseai din când în când
Atât de dor încât mâinile îşi plimbă degetele pe o poză
Şi dansează în ritmul zâmbetului tău rămas parcă împietrit
Atât de dor încât liniştea camerei îmi asurzeşte ecoul
Când pierdută în decor vreau să strig cât mi-e de dor
Atât de dor încât lumina pală îmi pare că-ţi traduce umbră
Şi te aşează într-un colţ de unde mă priveşti impunător

Dacă ai şti cât mi-e de dor... Dacă ţi-aş spune...

Cum noaptea mă ineaca-n lipsa ta şi uit să mai respir
Cum ziua m-amăgeşte cu uitarea şi cum cărarea îţi caută pasul azi pustiu
Cum liniştea m-apasă pe amintire şi-mi scoate-n prag tot ce am avut
Cum întunericul te-aduce în neştire în mintea mea cu tot ce am pierdut

Dacă ai şti cât mi-e de dor... Dacă ţi-aş spune...

Câte cuvinte n-am putut să îţi rostesc, câte am ucis
Şi câte nopţi am irosit, câte caiete-ţi poartă al tău nume
Şi câte litere pe foi s-au risipit
Şi câte gânduri ascunse printre stări când întrebările nu îşi găseau răspuns
Şi câte vine când un simplu "îmi e dor" era de-ajuns
Şi cât am plâns, şi cât am râs, cât am uitat
Şi cât am aşteptat să vi să mă găseşti aici, cât încă n-am plecat
Cât m-a durut, cât n-am ştiut, nu mi-a păsat,
Cât te-am iubit, cât te iubesc, cât am sperat...

Dacă ai şti cât mi-e dor... Dacă ţi-aş spune...

Unde eşti copilărie...

Unde eşti copilărie, când ai plecat şi mi-ai lăsat camera aşa pustie?

Unde sunt chiotele ce răsunau a bucurie, unde sunt visele, poveştile fără sfârşit?
Copilărie de ce-ai plecat şi nu ai mai venit?
Unde e soarele ce ne trezea de dimineaţă şi ne umplea de energie şi de viaţă?
Unde a rămas cărarea care somnoroşi ne conduce spre şcoală?
E clopoţelul mut şi clasa a rămas în urma goală
Unde am uitat păpuşile care odat' stăteau şi m-aşteptau în colţ de pat?
Unde sunt anii să îi condamn că au venit şi-atât de repede au şi plecat?
Unde eşti tu copilărie? Tu, mamă, de ce m-ai lăsat prin timp să trec?
Hai spune-mi o poveste căci tu şti o mie, învaţă-mă să-nving destinul sec
Hai ia-mă-n braţe şi spune-mi noapte bună, spune-mi cum mă păzeşte de pe cer cea mândră lună
Sărută-mă pe frunte şi apoi să pot să îţi ascult pasul greoi
Priveşte-mă cu duioşie dulce mamă când vezi cum anii ca să mergem după ei ne cheamă
Ia-mă de mâna să nu îmi fie frică de clipă care trece după clipa
Unde eşti tu copilărie? Tu, tată, de ce n-ai spus cum o să fie?
Hai să-mi opreşti secundele în loc să pot cu tine înc-o dată să mă joc
Hai să-ma-nveti cum să nu plâng atunci când este greu şi să îmi zici că eu te voi găsi aici mereu
Ridică-mă de jos cum din nisip mă ridicai odată şi spune-mi cum că timpul e menit să treacă
Priveşte-mă să văd în ochii tăi puterea şi să învăţ că viaţa nu-ţi oferă doar alinturi şi răsfăţ
Dar unde eşti copilărie? Unde-ai rămas să-mi spună cine ştie
Şi nici decorul nu mai e la fel, se văd urmele anilor trecute peste el
Oglinda ne păstrează amintirea chiar dacă nu ne recunoaşte azi privirea
Unde eşti tu copilărie? Când ai plecat şi eu nu am simţit
Copilărie de ce şi înapoi nu ai venit?

O poveste...

Haideţi să vă spun o poveste... Nu începe cu a fost odată, începe cu aşa a fost mereu. Trecem prin viaţă în timp ce după noi târâm un sac plin de zâmbete, de lacrimi, de suferinţă, de momente fericite, de împliniri, de dezamăgiri, un sac plin de experienţe, de lecţii de viaţă pe care uneori le învăţăm şi de care alteori uităm şi ne prezentăm în fata timpului cu lecţia neînvăţată pentru că mai apoi tot viaţa să o învinovăţim de ceea ce ni se întâmplă. Trecem prin timp şi uităm că secundele ne sunt în aceiaşi măsură şi cel mai bun prieten şi cel mai mare duşman şi uitam să profităm de fiecare clipă şi să ne bucurăm că încă ceasul îşi mai mişca acele. Singura luptă pierdută încă dinainte să fie începută este lupta cu această "măsură" care ne conduce existenţa. Viaţa nu se bazează numai pe noroc şi pe destin. Uneori mai are nevoie şi de "prezenţa" noastră ca să funcţioneze aşa cum trebuie. Degeaba stăm cu mâinile încrucişate şi aşteptam ca totul să ne fie pus în braţe de-a gata. Dacă am primi totul fără să mişcăm măcar un deget unde ar mai fi rostul de a trăi. Dacă nu ar trebui să luptăm pentru nimic unde ar mai fi bucuria unei reuşite. Dacă doar am zâmbi în fiecare moment unde ar rămâne extazul clipei când după o mare de lacrimi eşti cuprins de căldură unui surâs. Toate aceste schimbări de stări sunt cele care ne fac de fapt să simţim că trăim, că existăm. Judecăm oamenii după aparenţe şi uitam să privim mai departe de un simplu ambalaj. Aruncăm cu păreri în stânga şi în dreapta fără să avem argumente, fără să cunoaştem esenţa. Nu chipurile fac diferenţa însă ceea ce se transmite prin intermediul lor. Punem etichete fără să ştim conţinutul şi când ne dăm seama că am greşit ori e prea târziu ori de cele mai multe ori uităm şi să ne pară rău de greşeala făcută. Suntem toţi făcuţi din aceleaşi elemente, cu toţii avem voie să greşim şi să ne reparăm greşelile pe care le facem. Cu toţii avem voie să facem alegerile fără ca ceilalţi să ne condamne pentru ele. Admir oamenii care ştiu să plângă, care ştiu să zâmbească, care îşi asumă faptele, care îşi recunosc greşelile, care îşi îmbrăţişează curajoşi defectele şi care îşi recunosc calităţile. Admir oamenii care mă ceartă atunci când greşesc. Oamenii care luptă pentru ceea ce îşi doresc, pe cei care vorbesc puţin însă fac mult...

Vino...

Vino acasă, intra în încăpere şi închide uşa în urma ta
Strânge tot ce a rămas în spate, lasă suspinele, uita de vine
Sărută-mă pe frunte, strânge-mă în braţe şi lasă lacrimile să traducă regretele
Priveşte-mă cu frică să pot să citesc în ochii tăi teamă că îţi voi spune să pleci
Întinde-mi mâna să pot ca să mă pierd printre degetele tale reci
Aşează-te pe patul ce ne-a păstrat până astăzi parfumul
Printre perne să pot să găsesc visele rătăcite de tine
Să am curajul să mă înec în braţele tale că într-o mare de dorinţe
Să găsesc momentul în care ne-am îngropat a noastre fiinţe
Cum poţi să te întorci şi să îmi ucizi cu o singură privire frustrarea?
Cum poţi să îmi conturezi zâmbetul dintr-o simplă privire?
Cum poţi să îmi îmbeţi simţurile cu o singură atingere întâmplătoare?
Cum să îţi spun să nu mai vi când cu surâsul tău nimic nu pare că mai doare?

Vino acasă, aşează-te pe jos şi uită-te la mine plin de teamă
De când te-aştept în prag şi să te văd venind spre mine
Să îmi promiţi c-ai să rămâi şi că de astăzi totul va fi bine
Printre iluzii să găsesc un moment de adevăr de care să mă agăţ că de o ultimă speranţă
Să număr secundele, să pierd şirul orelor, să uit de zile şi să te găsesc tot aici
Să îngrop amintirile într-un sertar îngreunat de vine şi iluzii deşarte
Să închid caitele, să golesc cerneala şi să uit de cuvinte în favoarea privirilor
Să îmi potoleşti setea de vise cu o singură atingere a tâmplei
Şi întreg decorul ne desenează încă trupurile în acelaşi contur
Vino acasă ca drumul să îţi găsească din nou paşii ce s-au risipiţi în viscolul rece de afară
Prinde în mâna fulgii care ascultându-mi tristeţea se izbeau rând pe rând de pământ
Adună-ţi trăirile într-o singură stare pe care pot să o îngrămădesc pe o hârtie
Să aranjăm cuvintele aşa cum trebuiau de mult de fie...