Ceva mă face să te iubesc tot mai mult. Poate circumstanțele, poate decorul, poate gândurile ascunse ce ne inundă uneori mintea, poate privirile triste de la început, poate ochii plini de fericire că astăzi am reuşit să învingem luptele cu noi. Ceva mă face să te simt tot mai aproape cu fiecare secundă care trece şi aş vrea să cred că am ajuns să câştigăm războiul cu timpul care ne-a purtat pe atâtea cai greşite până să ajungem aici. Am plâns, am strigat de durere, ne-am tarat sufletele pe jos, le-a lăsat în mâinile unor oameni care nu au ştiut ce să facă cu ele, care le-au sfărmat în bucăţi pe care mai apoi le-am cules cu greu şi le-am închis într-un sertar unde le-am lăsat zăcând cu amintirile. Ne-am irosit lacrimile, ne-am irosit gândurile, am stat şi am privit în gol la lumea ce se perindă în jurul nostru fără să mai simţim nimic. Am crezut în vorbe şi am uitat de fapte, am căzut iar mai apoi ne-am ridicat şi ne-am scuturat de praful ce ne-a îngreunat sufletele pentru atâta timp. Ne-am amăgit cu momente pe care într-o clipă de nebunie am vrut să le transformăm în eternitate. Nu am ştiut să vedem mai departe de un vis pe care noi l-am creat şi care într-un târziu s-a transformat singur într-un coşmar. Şi ne-am trezit într-o lume construită pe temelii false şi rând pe rând fiecare cărămidă s-a prăbuşit încet peste noi. Dar am învins...Ceva mă face să te iubesc tot mai mult. Poate momentul în care m-am regăsit în privirea ta, poate clipă în care m-am pierdut în zambetul tău, poate mâinile tale calde când îmi ating palmele şi simt cum tot decorul se apleacă la picioarele mele. Poate cuvintele ce îmi vibrează fiecare coarda a inimii, poate gesturile mărunte care îmi fac zilele măreţe. Poate fiecare mângâiere ce îmi face fiecare por al pielii să tremure, poate fiecare îmbrăţişare când simt cum toată fiinţă ta se ascunde în braţele mele. Că şi cum m-ai fi aşteptat de mult să vin, că şi cum te-aş fi aşteptat din totdeauna să vi.
Şi dacă aş putea să îţi spun de câte ori am vrut să plec, să îmi adun toate stările în acelaşi bagaj scrijelit de atâtea drumuri care nu m-au dus nicăieri şi să fug undeva unde în linştea serii aş fi putut poate să schimb cumva răspunsurile la toate întrebările ce mi-au condus viaţă până acum. Dar am rămas. Am strâns din dinţi şi cu sufletul sfârtecat de durere am închis ochii şi m-am aşezat jos. Te-am privit şi ţi-am ascultat fiecare cuvânt apăsându-mi rănile şi cotrobăindu-mi în ele până la os. Dacă aş putea să îţi spun de câte ori mi-am înghiţi lacrimile şi te-am privit direct ochi încercând să îmi conving eu-l că drumul este abia la început. Că atunci când iubeşti nu pleci pur şi simplu, dar stai şi lupţi şi crezi şi învingi.
Dacă aş putea să îţi spun cât de mult te iubesc, cât de mult te respir.
Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.
RăspundețiȘtergere