Vine un timp

Vine un timp când îți dai seama că o ușă ți se închide tocmai pentru că alta s-a deschis în fața ta. Trebuie doar să ai suficientă voința și putere să realizezi că cea mai bună ieșire este de fapt o nouă intrare și că fiecare lucru se întâmplă cu un scop anume. Abia în momentul în care reușești să privești în spate fără niciun regret și să vezi în fiecare încercare o nouă lecție, vei fi capabil de reușită. Viața nu îți oferă numai zâmbete și uneori este nevoie să cazi tocmai să poți merge mai departe. Trebuie doar să găsești în fiecare lacrimă puterea și în fiecare rană o schimbare. Să lași în urmă oamenii care te țin din drum și găsești persoanele care sunt dispuse să meargă alături de tine. Vorbele sunt armele oamenilor slabi, faptele îi definesc pe cei puternici.

Pierduta intr-o stare

 Locul e prea pustiu. Liniștea din jur o amăgește cu ecoul unei amintiri care ar fi trebuit să rămână închisă în foile unui caiet prăfuit. Privește cu teamă la pernă din stânga ei și tot ce vede e doar un telefon ce a uitat de mult să sune. Și închide ochii dorindu-și pentru un moment să creadă că totul este doar un vis. Un vis care se năruie în următoarea fracțiune de secundă în care brațele ce adesea se lăsau greu peste ea nu mai erau acolo. Întreg decorul se scufundă într-o stare de melancolie nefirească. Și-aceleași întrebări ce nu și-au găsit niciodată răspunsul se adunau că un nor deasupra ei. Și-atunci în minte îi s-au conturat imaginile fiecărei furtuni prin care a trebuit să își croiască drum să meargă mai departe. Și s-a pierdut din nou. A lăsat ochii în pământ și s-a pierdut de propria ființă. Și-a înghițit durerea, și-a năruit visele și trecându-și mână printre firele de păr a simțit cum greutatea atâtor clipe îi apăsa conștiință. Și a refuză să creadă că lumea pe care ea și-o imagina-se nu era decât o iluzie desenată de naivitatea cu care privea în jur. Și a rămas așa privind în gol pustie și înfricoșată. Și printre lacrimi și-a adunat de pe jos șervețelele îngreunate de tristețe aruncând odată cu ele și ultima fărâmă de simțire. Și ar fi vrut să fugă, să închidă ochii și să se piardă într-un vis. Un vis pe care dimineață să își dorească să îl povestească nerăbdătoare tuturor. Un vis în care să își regăsească zâmbetul, în care să nu mai poarte povară unui surâs chinuit de circumstanțe. Și ar fi vrut să zbiere și fără urmă de regret să ardă fiecare amintire într-un fum de țigară. Și nu simțea durerea, dar o apăsa fiecare gram de speranța care își făcea loc printre atâtea vise transformate în coșmaruri. Nu credea că va mai avea puterea să țese noi iluzii, să creadă în diminețile cu soare, în farmecul iernii.

Socoteli gresite

 Câtă liniște. Prea multă liniște, prea fără sens. Atât de multă încât parcă o simț cum îmi zbiară în urechi. Prea mulți oameni  triști încât și cerul pare că li s-a alăturat și plouă, plouă, plouă. Prea mulți care vin și care pleacă. Prea mulți pe care am vrea să îi întoarcem înapoi dar stăm și le privim pașii îndepărtându-se de noi. Prea multă nepăsare, prea multă neîncredere, prea mulți cei care ne trădează încrederea. Prea multe priviri tăcute, prea puține gesturi și fapte. E totul prea mult sau prea puțin și ne-am pierdut echilibrul vieții. Lucrurile mărunte și-au pierdut valoarea, cuvintele și-au pierdut înțelesurile iar noi, noi ne-am pierdut de mult de ceea ce trebuia să fim. Uităm să zâmbim, uităm să fim fericiți și transformăm totul într-o cursă în care banii ne conduc detașat. Ne vindem valorile, ne vindem sentimentele, ne vindem trăirile pentru că la finalul socotelilor să realizăm că de fapt nu mai avem nimic decât o mână de hărți care nu pot să ne umple sufletele. 

Decor de amintiri

 Am trecut atât de ușor prin timp, sau poate timpul a trecut ușor prin mine. Am numărat secundele, până am pierdut șirul orelor și am uitat de zile.Te-am căutat de multe ori în vise și te-am găsit pierdut între coșmaruri. Am îngropat amintirile, am închis caietele, am golit cerneală și undeva se găsea mereu încă un instrument care să scrie. Am gustat viață și am savurat fiecare îmbucătura chiar dacă la final rămâneam tot cu gustul de tine. Noaptea te rătăcea mereu în liniștea ei, patul tânjea după parfumul tău, pernele îți căutau visele. Întreg decorul ne contura încă trupurile unul lângă celălalt. Am căutat de atâtea ori să îți găsesc pașii pierduți pe drumul ce te aducea la mine și nu am găsit decât o vagă umbră a unei amintiri risipite în viscolul rece de afară. Am întrebat fulgii de ce ți-au acoperit urma și de frică să îmi răspundă se izbeau rând pe rând de pământ și întrebarea murea și ea o data cu ei. 

Tic tac

 Timpul...acel ceva în mâinile căruia ne încredințăm viață și îl lăsăm să ne contorizeze clipele, să ne conducă destinele. În orice facem e nevoie de timp. Măsurăm fiecare mișcare în timp, e acel ceva ce ne limitează uneori acțiunile. Mereu avem nevoie de timp. E ciudată dorință noastră de a fi capabili să ne jucăm cu el. Uneori îl implorăm să stea în loc pentru că mai apoi să îl implorăm să treacă. Dar nepăsarea lui e infinită pentru că niciodată nu ascultă de noi. Merge numai înainte, nu își întoarce niciodată capul înapoi, nu iartă nimic, ne călca indiferent în picioare, ne tareste după el fără să țină cont de opinia nostră, fără să ne asculte rugile,lacrimile când adesea îl implorăm să se oprească. Dintre toți, timpul este singurul care reușește să ne fie în egală măsură cel mai mare dușman și cel mai bun prieten. Luptă cu el este singură luptă pierdută încă dinainte să înceapă.

Cu si despre doi oameni

Ceaşca de cafea mă aştepta pe balcon. Acelaşi loc care ieri ne surpindea pe amândoi acolo. Astăzi am rămas doar eu. Scrumiera a rămas şi ea goală. Aşteptam parcă într-un moment sau altul să îţi aud râsul. Dar am rămas cu liniştea şi cu privirea pierdută în depărtare la oamenii care se perindau grăbiţi pe drum. Aveam impresia că vei intra curând pe uşa strigând să mă grăbesc că trebuie să plecăm. Dar era doar vântul care îmi sufla în ureche, trezindu-mi o amintire plăcută. Şi am rămas tristă pentru câteva secunde, cu o durere inexplicabilă produsă de absenţa ta. Dar am privit apoi soarele care mă deranjat din starea mea cu razele lui. Un deranj plăcut pentru că am realizat că în loc să stau tristă aş putea să zâmbesc deoarce tu eşti motivul meu de fericire. Şi atunci mi-am dat seamă că poate şi tu te gândeşti la mine acolo unde eşti. Şi că poate tu faci acest lucru zâmbind şi atunci eu cu ce drept m-aş gândi la tine cu tristeţe. Şi-am înţeles că nu distanţă este cea care separa doi oameni, dar modul în care sentimentele sunt adâncite în ei. Nu aş putea să spun cât de norocoasă mă simt că o zi obişnuită de vară ne-a intersectat drumurile. Poate de aceea iubesc atât de mult vara, soarele, căldura. Şi dacă după atâtea furtuni şi ploi viaţa ne-a găsit pe acelaşi drum înseamnă că aşa trebuie să fie. Pentru că o relaţie dintre doi oameni nu înseamnă doar fericire  şi bucurii. Înseamnă să reuşeşti să te ridici când destinul te pune la pământ şi să găseşte acolo intinzandu-ţi mâna aceiaşi persoană căruia ieri poate i-ai închis uşa. Iubirea metaforică şi supremă e doar un cârlig pentru poveştile scurte ce par rupte dintr-un film dar care nu îşi găsesc acelaşi final fericit. Iubirea reală înseamnă înţelegere, încredere, respect, compromisuri şi răbdare. Să găseşti puterea să treci mai departe chiar şi atunci când îndoielile îţi măcină conştiinţa şi ai vrea să zici Stop!. Dar totuşi nu o faci. Am învăţat de la noi că sentimentele care revin de fapt nu au plecat niciodată şi că pentru un anume motiv ele au rămas mereu vii şi era doar vorba de timp până să ne dăm seamă de rostul lor. Am învăţat că atunci când ceva pare să se dărâme nu îţi iei doar bagajul şi pleci înfricoşat, dar stai şi înfrunţi războiul cu capul sus. Şi împreună orice război e mai uşor de câştigat. Şi a trecut mult timp până să înţeleg ce înseamnă de fapt să iubeşti. Şi da, îl iubesc pentru că în afară faptului că e iubitul meu, e prietenul meu cel mai bun, persoană care mă ascultă, care mă înţelege, care nu e tot timpul de acord cu mine, care ştie să mă atenţioneze atunci când drumul pe care vreau să îl iau nu e corect. Îl iubesc pentru că uneori mă ceartă, pentru că alteori mă mângâie. Îl iubesc pentru că atunci când încep să strig mă lasă să strig iar mai apoi îmi zâmbeşte să pot zâmbi şi eu. Îl iubesc pentru toate lucrurile mărunte care le face doar să mă simt bine şi pe care le observ doar că nu tot timpul ştiu să îi arăt cât de mult le apreciez. Îl iubesc pentru că atunci când nu mai găsesc puterea să merg mai departe îmi da curajul să privesc dincolo aparente. Îl iubesc pentru tot ceea ce face, pentru curajul cu care înfrunta lumea, pentru puterea cu care merge mereu mai departe. Îl iubesc pentru că ştiu că şi el mă iubeşte, pentru că nu e cel mai perfect om, dar e perfect pentru mine. Îl iubesc pentru că îmi fură visele, gândurile şi e cel mai dulce hoţ pe care niciodată nu aş putea să îl opresc din "meseria" lui. Îl iubesc pentru că ştiu că zorii zilei ne vor găsi aici împreună, privind amândoi acelaşi răsărit de soare chiar dacă timpul îşi va lasă urmele peste noi şi indiferent de depărtare...

În tacere

 Prea multe momente în care ne pierdem în tăcere
 Închidem ușile și-n fața lor ne-nchidem și noi

 Căci în tăcere suntem așa cum nimeni nu vrea să ne vadă
 Căci în tăcere putem să plângem fără să ne întrebe nimeni de ce o facem
 Căci în tăcere putem să zâmbim fără să zică nimeni că am înnebunit
 Căci în tăcere putem că să visam tot ce interzis
 Căci în tăcere sunt așa cum așa vrea că toți să fie
 Căci în tăcere pot să mă gândesc la ține fără să mă întrebe cineva de ce o fac
 Căci în tăcere nu mă întreabă nimeni de ce râd
 Căci în tăcere nu mă întreabă nimeni de ce plâng
 Căci în tăcere pot să îți spun că te iubesc și să mă gândesc că mă auzi
 Căci în tăcere pot să visez perfectul
 Căci în tăcere pot să-mi imaginez că ești aici
 Căci în tăcere pot să transform un vis în realitate
 Și uneori m-am îneca în marea de tăcere
 Și uneori aș vrea că să dispar în infinit
 Și uneori nu sunt așa cum poate mi-aș dori să fiu
 Și uneori visele nu sunt cele pe care mi-aș dori să le visez
 Și uneori mă-ntreb ce caut azi aici
 Și uneori aș vrea să pleci și să rămâi
 Și uneori nu sunt a ta ci doar a vântului
 Și uneori sunt a timpului
 Și uneori nu sunt a nimănui
 

Regrete tardive...

 Privindu-mă în ochi într-o zi oarecare,luându-mă de mână mă vei simți departe
 Vei caută sclipirea de ieri,de altă data, vei caută un zâmbet, un gest sau un cuvânt
 Dar îți voi părea rece, distanță și retrasă și zeci de întrebări îți vor pătrunde-n gând
 Nu voi avea curajul să-ți întâlnesc privirea, nu voi avea curajul să pot să-ți spun să pleci
 Mă va cuprinde teama, frustrarea și furia știind că niciodată n-ai vrut să mă-nțelegi
 Mă vei găsi pierdută în fumul de țigară, mă vei privi atent și trist și gânditor
 Iar eu voi fi prea lasă să te poftesc afară să-ți spun că el m-așteaptă pe scările din hol
 Să-ți spun că nu mai suntem noi cei de altă data, că nu mai sunt la fel că și când ai plecat
 Că am lăsat în urmă tot ce-am avut odată, că azi s-a spulberat tot ce ieri am visat
 Mă vei găsi străină,c-un aer arogant,mă vei găsi aranjată c-un stil mult prea galant
 Și cât aș vrea să pot sa-ți spun "Nu te iubesc" și cât aș vrea să-ți spun să nu vi înapoi
 Te voi prinde de mână, mă vei privi atent și îți voi spune rece: "Azi nu mai suntem noi!"
 Apoi privind pe geam îmi vei zări ochii privind în depărtare, mă vei prinde de braț iar îți voi șopti pieduta-n zare:
 "Acum deschide ușa și rămâi în prag privindu-mă tăcut fără ca să pășești de unde ai plecat cu tot ce am avut
 Și nu întinde mâna cum ca să vin spre tine alergând în timp ce mă privești cu teamă și-ndoiala
 Nu sunt doar câțiva păși și o simplă ușă ce-ți pare acum că ne separă
 Degeaba mă privești cu ochii goi și-ncerci să dai zadarnic timpul înapoi
 Credeai că ai să mă găsești pierdută-n colț de pat în timp ce număr amintirile pe care le-ai furat
 Mă vei surprinde cu privirea sus și fără teamă știind că glasul tău de mult nu mă mai cheamă.
 Dar vreau să știu dacă îți amintești de drumul ce te-aducea mereu la mine?
 Și fiecare zâmbet când pe geam te zăream și așteptăm să te îmbrățișez printre suspine
 Îți amintești sclipirea din ochi de altă data?Surâsul cel mai sincer când în prag te-așteptăm?
 Îți amintești cuvintele prea simple,prea banale dar care te făceau să râzi nevinovat?
 Îți amintești și azi de zilele cu soare sau tot ce-a frumos s-a șters și ai uitat?
 Îți amintești de zilele când implorăm să stai?Și tu plecai agale  și la tot renunțai?
 Îți amintești de mine plângând în urmă ta?Și tu târându-ți pașii lăsându-mă așa?
 Îți amintești de mine?Îți amintești de noi?De câte am trecut prin vânturi și prin ploi?"
 Îmi voi desprinde mâna din palma ta brutal, îmi voi luă parfumul privindu-te banal
 Zarindu-mă-n oglindă îți voi părea absenta, mă vei privi atent, eu nu voi fi atentă
 Îmi vei deschide ușa spunându-mi ca să plec că mă așteaptă-n hol cel pe care-l aștept:
 "Eu te-am pierdut de mult, el astăzi te mai are, eu te-am lăsat să pleci, el e în așteptare
 Eu nu am fost acolo când tu m-ai așteptat, el astăzi e acolo și-a fost aici când am plecat
 E în capăt de scară te-așteaptă zâmbitor să îl săruți și tandru și dulce,iubitor
 Eu voi privi gelos c-am risipit momente, că nu sunt eu acela ce te așteaptă-n hol
 Dar aranjează-ți rochia și-opreste-te din plâns nicicând sa nu te vadă cu-o lacrima pe fata
 Zâmbeşte-i iubitor mereu plină de viaţă eu voi pleca pe urmă şi mă voi pierde-n ceata"

 Nu vei şti niciodată c-am plâns de dorul tău, voi merge înainte fără să-mi pară rău
 Îl voi prinde de mână şi îl voi strange-n braţe, te voi privi în uşa tristă, fără speranţe
 Mă vei privi culcându-mi capul pe braţul lui şi voi închide ochii pierdută în trecut
 Iar când îi voi deschide nu vei mai fi acolo, vei fi plecat departe cu tot ce m-a durut
 Cu tot ce am avut, cu tot ce mi-ai furat, cu toate ce-au trecut, cu tot ce-am adorat.