Nu pot sa mint

Nu pot să mint,nu te-am uitat
Nu te mai simt atât de aproape
Dar eşti încă rătăcit în suflet
Tu ţi-ai dorit să ucizi tot
Şi am pierdut războiul cu ţine
Am căzut să mă ridic şi să plec departe
Cu tot ce mi-a rămas din urmă ta
Atât de puţine,atât de mărunte
Nu plec că un erou,dar că un învins
În lupta cu sufletul tău
Nu pot să mint,încă îmi rătăceşti prin minte
Şi dureros îmi furi o lacrimă
Nu ţi-a ajuns tot ce mi-ai luat?
Mi-ai furat privirea dulce,încrederea în lume
Mi-ai furat dorinţa,extazul sentimentelor
Mi-ai insuflat aroganţă,insensibilul
Nu mai ştiu cine sunt
Nu mai ştiu cine eşti
Nu mai ştiu cine-am fost
Nu pot să mint,nu te urăsc cum mi-aş dori
Nu te mai vreau cum te vroiam
Şi totuşi uneori te mai chem iar naivă
Nu vreau să îţi mai întâlnesc privirea
Nu pot să mint,mi-e frică încă de mine
Că aş putea să dărâm tot zidul ce l-am construit în faţă ta
Înainte să reuşesc să termin fortăreaţa
Nu pot să mint,nu mă mai doare
Dar urmele rănilor vor rămâne mereu acolo
Nu vreau să încerci să le redeschizi
N-ai să poţi,n-ai să vrei
Nu ai fi atât de josnic,de crud
Nu m-aş pierde din nou pentru ţine
Nu pot să mint, încă mă ascund cu pozele tale
Şi nopţile încă îmi par uneori puşti
Nu mai îmi furi doar tu gândurile
Dar eşti încă acolo printre ele
Că o fiară ce-mi muscă din suflet
Şi inconştient nu vrea să mă lase să plec
Nu pot să mint,încă îmi dai fiori când te aud
Dar nu se mai rezumă totul la ţine
Nu mai însemni totul pentru mine
Am îngropat cuvântul "noi"
Nu pot să mint,nu te mai vreau aproape
Azi mi-aş dori să fie el aici şi tu să pleci
Nu pot să mint, nu vreau să te mai simt.

Nu mai vreau!

Orice sfârşit nu e decât un nou început

Nu te mai vreau,nu te mai simt,nu îmi mai pasă

Mi-am prăbuşit lumea,m-am pierdut pe mine

Nu mai există visuri,nu mai vreau speranţe

Să cred în false cuvinte aruncate în vânt

Să mă feresc de păcate pierdută în gânduri

Că pot să schimb lumea în bine,naivă

Atâtea sentimente pierdute-n zadar

Nu mai există începuturi de mâine

Nu vor mai există sfârşituri amare

Cu nopţi înecate în valuri de lacrimi

Scăpate de sub controlul subconştientului

Aproape atingând pragurile nebuniei subtile

Şi oamenii privesc cu nepăsare în jur

Unde s-au pierdut atâtea suflete?

Artă uitării se-nvaţă încet

Şi-o să-mi pară letale orele ce vor trece

Am murit să reînviu printre rânduri

Şi din nimic să-mi construiesc iarăşi lumea

Fără ţine,fără noi,numai eu,pentru mine

Şi demonic aş vrea să îţi întâlnesc privirea

Ascultăndu-ţi glasul,şoptindu-ţi să pleci

Din extazul idilei să-mi construiesc scutul

Să câştig războiul cu mine

Să îmi cunosc îngerul care m-a trădat

Să cunosc fiară ce-mi va stă alături

Banalele gânduri că va fi mai bine

Să se scufunde în monotonia zilnică

Ce mă bântuie,mă distruge,îmi fură elanul

Poftă de viaţă,eternele simţuri

Nu mai vreau să mai simt,să cred,să îmi pese...

Mi-e dor....

Mi-e dor.Mi-e dor de un gest,de un cuvânt,de o privire, de o atingere
Mi-e dor să îmi prinzi mâna în palmă ta sfios
Să pot să îţi spun fără frică "Te iubesc"
Să stăm pierduţi seară privindu-ne în gol
Să uităm de lume,de timp,de circumstanţe
Să trăim pentru câteva clipe în lumea noastră
Să uităm tot ce-a fost într-un moment şi să zâmbim
Mi-e dor să ne pierdem în cuvinte
Să ne îmbrăţişăm temători de ce va fi mâine
Să radem de cea mai nesemnificativă glumă
Să ne îmbătăm cu cuvinte dulci
Să fim aşa cum eram într-o zi
Mi-e dor să te privesc în tăcere
Mi-e dor să îmi zâmbeşti la plecare
Să mă iei în braţe pierdut de lume
Să existe un moment în care să uiţi de ceilalţi
Mi-e dor să cred că o să mă trezesc dintr-un coşmar
Că totul e aşa cum a fost odată
Că tu eşti încă aici şi să zâmbesc
Să îmi zici că nu s-a întâmplat nimic
Să plâng speriată la gândul că ai plecat
Dar tu să fi lângă mine şi să mă strângi în braţe
Să îmi zici că nu o să pleci
Să pot să te sărut fără teamă
Să ştiu că mâine vei fi tot aici
Să nu mai simt că totul pare fără sens
Să nu mai vreau să plec sau să dispar
Să nu mai simt cum toate în jur dor
Să pot să mă gândesc la ţine fără teamă
Mi-e dor să te aud,să îţi vorbesc
Să te simt lângă mine tăcut
Mi-e atât de dor de noi încât nu am curajul să o spun
Atât de dor încât mi-e frică de cuvinte
De o banală întâlnire
Căci dacă ai fi în faţă mea
Te-aş îmbrăţişa negreşit
Ţi-aş spune că te iubesc fără nici o teamă
Te-aş privi în ochi şi probabil
O lacrimă şi-ar face simţită prezenţa
Te-aş lua de mâna doar să te simt încă o dată
Te-aş sărută chiara dacă ştiu că ar
fi un sărut fără gust
Şi toate se transformă în visuri pierdute în serile reci
În care îmi inunzi mintea într-un mod tragic
Şi îmi furi nopţile lungi şi inutile
Visuri care mă fac să trăiesc într-o lume imaginară
Singură lume în care mai eşti încă aici
Pentru că realitatea e amară
Pentru că prefer dulcele gust al visului
Pentru că încă te caut şi nu ştiu dacă o să te mai găsesc vreodată.

Tu...

Tu... tu vei rămâne mereu zâmbetul meu de primăvară. Adierea vântului ce îmi va sufla mereu prin vene, căldura soarelui ce ma va încălzi mereu în noptile reci de vara. Tu... vei ramâne mereu speranta, clipa de fericire permanenta, întruchiparea perfectiuni într-o lume atât de defecta. Secundele din orele care vor trece greu în iernile friguroase si tarzi. Tu vei ramâne mereu visul, iluzia, dorinta ascunsa. Indiferent de vremuri tu vei ramâne aici ascultându-mi pasii pierduti în amintiri. Tu... tu o sa ramâi mereu îngerul meu din lumea asta plina de demoni, de tradatori, de falsi iluzionisti. Tu vei ramâne mereu viata de dincolo de orice fel de moarte, ploaia ce îmi va bate la geam strapungându-mi tacerea. Tu vei ramâne mereu caldura din zilele geroase, zapada, dimineata cetoasa. Tu... tu o sa ramâi mereu parfumul noptilor cu luna plina, al serilor pierdute-n asternuturi reci, al timpului ce îsi numara zilele gresit. Tu vei ramâne culoarea din scala de gri, albastrul vietii, verdele prospetimii. Tu vei ramâne mereu gândul meu ascuns, freamatul noptilor albe, amintirea mereu vie, ideea neasteptatului, durerea pierderii, lacrima pierduta de fericire, motivul de a merge înainte fara frica. Tu... tu o sa ramâi mereu aceea parte din viata mea pe care nu as vrea ca sa o uit niciodata. Tu vei ramâne mereu acel „tot” care îmi întregea existenta, aceea parte fara de care nimic nu ar avea rost. Caci, chiar daca am lasat în urma tot tu esti înca aici, chiar daca am plecat, ramâne tot ce am avut, chiar daca totul începe cu „a fost odata...”, povestea va ramâne mereu vie, tu vei ramâne mereu povestea mea fara sfârsit, eu... eu voi ramâne uitata, caci am pus punct capitolului neîncheiat.

Te iubesc...

Te iubesc azi. Te voi iubi mâine si mereu. Te iubesc în fiecare zi de când te-am cunoscut. Te iubesc asa cum tu m-ai învatat sa te iubesc.Eu nu am facut nimic. Nu a fost nevoie de prea multa straduinta sa te iubesc. Îti iubesc privirea. Îti ador zâmbetul. Îti iubesc mersul si modul tau de a gândi. Îti iubesc sufletul. Te iubesc pentru simplul fapt ca esti tu. Te iubesc 24 de ore din 24 si parca tot mi se pare putin. Te iubesc în zilele cu soare si te iubesc atunci când ploua. Te iubesc când îmi zici ca ma iubesti. Te iubesc când îmi culci capul pe pieptul tau dezgolit si mai apoi adormim. Te iubesc când îmi mângâi parul si ma saruti usor. Te iubesc când ma strângi în brate protector si mai apoi ma saruti pe frunte. Te iubesc atunci când ma mângâi si nu-ti pasa de nimic din jur. Te iubesc când facem dragoste si totul în jurul nostru dispare. Te iubesc când ma privesti zâmbind. Te iubesc atunci când crezi ca nimeni nu te mai iubeste si te iubesc atunci când ti se pare ca totul în jurul tau s-a darâmat. Te iubesc atunci când vrei sa pari tare si nepasator. Te iubesc când dimineata te trezesti morocanos si reusesc sa îti fur un zâmbet. Te iubesc când ma certi si te iubesc când ne certam. Iubesc dulcele gust al împacarii si te iubesc când zici ca totul va fi bine. Te iubesc când esti optimist si când crezi în tine chiar daca poate cei din jur nu cred. Te iubesc pentru ca sti sa ma faci fericita în fiecare clipa în care sunt cu tine. Te iubesc pentru ca esti diferit de ceilalti si pentru ca nu vrei sa fi ca ei. Te iubesc atunci când zici ca totul s-a pierdut. Te iubesc când crezi ca nimic nu mai are rost. Te iubesc când ma faci sa râd. Te iubesc când ma faci sa plâng. Te iubesc precum pamântul îsi iubeste soarele. Te iubesc când ma iei de mâna. Te iubesc când ne purtam ca doi copii într-o lume doar a noastra. Te iubesc când suntem doar noi doi si ceilalti din jurul nostru au disparut. Te iubesc când îmi zici ca ti-e dor de mine. Te iubesc când îmi zici ca ai vrea sa fiu lânga tine. Te iubesc chiar si atunci când cred ca nu ma mai iubesti. Te iubesc chiar daca crezi ca acest lucru este imposibil. Te iubesc pentru ca a fost scris sa te iubesc. Te iubesc pentru ca nu ai reusit niciodata sa îmi distrugi aceste sentimente. Te iubesc când te vad venind spre mine. Te iubesc asa cum poate tu nu îti doresti sa te iubesc. Te iubesc pentru ca ai gresit când m-ai facut sa te iubesc asa. Te iubesc chiar si atunci când pleci chiar daca stiu ca poate nu te vei întoarce înapoi. Te iubesc mai mult atunci când îmi ceri sa nu te mai iubesc. Te iubesc mai mult atunci când simt ca totul s-a sfârsit. Te iubesc mai mult decât tu crezi ca te iubesc. Te iubesc chiar daca uneori cred ca nu o sa reusesc sa-ti dovedesc. Te iubesc în vis si te iubesc în cosmaruri. Te iubesc atunci când mi-as dori sa pleci. Te iubesc atunci când vreau sa ramâi mereu lânga mine. Te iubesc când poate tu nu crezi în astfel de sentimente. Te iubesc târziu si te iubesc devreme. Te iubesc mult si te iubesc putin mai mult. Te iubesc pentru ca existi în viata mea. Te iubesc la fel cum iubesc aerul. Defectul meu e poate ca astazi te iubesc!

Fara rost

Nu încerca sa te ascunzi de fapte
Când totul e pierdut nu are rost
Într-o oglinda vei privi atunci anost
Stiind ca totusi n-ai avut dreptate.
Stiind ca tu ai fost cel vinovat.
Si ai pierdut din nepasare ce-ai avut
Nu te ascunde astazi de pacat
E prea târziu
sa spui ca nu ai vrut.
Si îti vei prinde tâmpla între mâini
Furios ca poate nu mai ai tot ce ai vrut
Dar ai deschis mereu atâtea rani
Si nici macar umpic nu te-a durut.
Nu încerca sa te ascunzi astazi de fapte
Când totul e pierdut nu are rost
Mai bine azi ai fi ce ieri n-ai fost
Când în oglinda vei privi atunci anost
Stiind ca totusi n-ai avut dreptate

Mi-as dori...

Mi-aş dori să pot să fiu mai puternică. Să pot să uit de tot într-un moment. Să pot să nu mai privesc înapoi niciodată, să privesc înainte indiferenţă şi lipsită de scrupule. Să nu simt, să nu gândesc, să iau prietenă de nădejde nepăsarea, uitarea să îmi calce umbră, să pot să fiu un om dur şi obiectiv. Mi-aş dori să nu mai cred în vise, în speranţe, în zâmbete. Să pot să fiu rece şi neiertătoare, să fiu în stare să nu privesc în jurul meu ci doar pe mine. Mi-aş dori să privesc o oglindă şi să îmi recunosc în ea ochii cuprinşi de un aer sinistru. Nişte ochi goi şi fără suflet, lipsiţi de orice urmă de gingăşie sau căldură. Mi-aş dori să îmi displacă soarele şi poate aşa nu aş mai umblă în căutarea luminii lui. Mi-aş dori să îmi displacă marea şi astfel nu m-aş mai îneca de atâtea ori în amintiri. Mi-aş dori să uit de sentimente, de şoapte, de mângâieri tandre, de suflete pereche, să uit poat să iubesc. Mi-aş dori să respir acel aer al ignoranţei, al perfecţiunii regăsite în lucrurile materiale. Mi-aş dori să pot trece peste orice moment cu fruntea sus şi fără să nu dau pic de importantă dacă a fost un moment frumos sau nu. Să pot să fiu de gheaţă, să nu îmi pese de cuvinte, de fapte, de circumstanţe. Mi-aş dori să nu cred că lumea e bună, ci mai degrabă să o văd că pe o mârşavă formă de existenţa. Să nu mai dau importantă gesturilor banale şi totul să îmi pară absurd şi neinteresant. Mi-aş dor să pot trece peste tot şi peste toţi mândră şi ironică, cu tonul ridicat şi neînduplecat. Mi-aş dori să pot să privesc lumea de sus şi să mi se pară prea mică pentru mine. Mi-aş dori să am gânduri meschine şi un suflet negru şi poate aşa nu aş mai pierde vremea luptând cu imposibilul. Mi-aş dori să îmi doresc să vreau să plec, dar tot aici rămân încă sperând...

Viata printre randuri

Nu ştiu ce să cred despre viaţă. Nu ştiu dacă e ceea ce mi-am dorit sau dacă acum urmează că ea să îmi ofere ceea îmi doresc. Am crezut că e simplă şi monotonă dar de fapt viaţă e mult mai complicată decât ne imaginăm. Ascunde atâtea şi atâtea secrete în adâncul ei şi pe zi ce trece îşi dezvăluie unul câte unul . Dar fiind copii nu ştim la ce să ne aşteptăm şi privim totul din cea mai frumoasă perspectiva. Ce inocent priveam şi eu viitorul în ziua de ieri. Rezumăm totul la perfect şi în jurul meu plutea un aer de fericire permanentă. Dar azi... azi totul îmi pare atât de diferit. Pentru că azi există zile în care uit să mai zâmbesc cu adevărat şi să mă bucur de toate lucrurile pe care le am în jurul meu. Am primit prima palmă a vieţii şi am riscat să întorc şi celălalt obraz. Şi stau cu frică, că mâine, nu voi mai avea încă o şansă pe care să o dau vieţii. Nu ştiu dacă viaţă ne da nouă şanse sau noi suntem cei care dăm şanse vieţii. Atâtea drumuri pe care încă le mai am de străbătut. Sunt încă la începutul excursiei şi drumul îmi pare astăzi atât de dificil. Mi-e frică pentru că nu o să ştiu să ajung acolo unde mi-am dorit mereu. Că timpul o să mi-o ia înainte şi că secundele se vor transformă în cel mai urat coşmar. Că lupta cu destinul nu o să fie atât de uşoară cum îmi părea până acuma şi mi-e frică că nu o să ştiu să ies învingătoare. Sunt momente în care ceva parcă nu mă lasă să merg mai departe şi mi-aş dori să îmi opresc aici drumul, visele, speranţele, dar cine sunt eu să spun nu în faţă atâtor provocări? Nu sunt un las să fug din faţă celor care vor poate să mă vadă la pământ şi nu o să îi dau vieţii satisfacţia să mă învingă. Pentru că dacă timpul mi-o va lua înainte voi şti să îl prind din urmă şi îl târăsc înapoi în spatele meu. Şi nimic nu e simplu până la urmă. Şi nu există fericire fără suferinţă şi lacrimi fără zâmbete. Durerea face parte din noi. E elementul care ne întăreşte şi na da puterea să mergem mai departe. Şi-am simţit de atâtea ori că mă doare. Durerea oarbă care nu face parte din categoria durerilor fizice. E mai mult decât atâta şi uneori doare mai tare. Pentru că ea nu există un medicament care să o vindece. Noi suntem propriul medicament pentru fiecare durere pe care o simţim înăuntrul nostru şi care ne da senzaţia că ne-am dori să dispărem. Şi poate mulţi nu înţeleg ce e de fapt viaţă. Şi poate mulţi o cufundă în monotonie. Şi poate că au dreptate. Am cufundat-o şi eu de multe ori şi încă mă lupt cu această boală a banalităţii. Şi poate că nu voi reusii niciodată să schimb lumea dar poate că voi reuşi să schimb lumea mea. Căci am încercat să privesc mereu zâmbind în faţă deşi probabil că mă simţeam terminată şi fără puteri de a continuă. Am încercat mereu să le insuflu celorlalţi zâmbete şi să zâmbesc şi eu odată cu ei. Dar viaţă... Viaţă îmi da în fiecare zi o lovitură care mă aduce la realitate şi zâmbetul parcă e din ce în ce mai fals şi ipocrit. Dar viaţă... Am vrut că să mă joc cu ea şi am ajuns eu un pion în jocul ei. E alb, e negru nu ştiu dacă există o cale de mijloc. Nu poţi să fi umpic fericit sau umpic trist. Nu poţi să zâmbeşti umpic şi umpic să plângi. E iluzia pe care noi o creăm pentru a ne induce o stare de mai bine. Am adoptat şi eu de atâtea ori această stare iluzorie şi poate că am suferit mai puţin. Dar viaţă... Mă-ntreb de multe ori de ce am crezut că e bună sau poate de ce-am crezut că e nedreaptă. Am primit mângâieri şi mi-a dat flori. Mi-a aşternut covoare roşi şi muzicanţii ei mi-au cântate ode de fericire. Mi-a dăruit vise şi idealuri. Viaţă mi-a dăruit viaţă. S-a-ntors de atâtea ori împotriva mea şi mi-a dat palme, mi-a dat lacrimi şi mă făcut să simt că doare. Mă întărit şi mi-a dat puterea să privesc înainte şi să merg mai departe. Şi până la urmă cine mai înţelege viaţă. Eu încă încerc să desluşesc misterele ei şi totul îmi pare atât de complicat. E un puzzle pe care încercăm să îl facem însă mereu încurcăm piesele şi trebuie să o luăm de la capăt.

In umbra zilei de ieri

Si parca ieri am scris ultima pagina de ramas bun din viata mea si am început un caiet nou pe care l-am umplut de vise si sperante, de iubire si de gânduri. Azi înca o foaie de ramas bun îsi scrie cuvintele cu propriul gust amar al durerii care ma stinge încet si ma face sa îmi doresc sa mor. Pentru ca azi închei înca un capitol pe care mi-as fi dorit sa îl continui mereu. S-a terminat aici obligat de aceleasi circumstante care l-au închis si pe celalalt.Si totusi nu e la fel.Si totusi ma doare mai tare si lumea s-a prabusit înca o data în jurul meu fara sa stiu când si-a capatat prima fisura. Am construit un zid si peste mine sa darâmat un bloc.Si am ramas jos.Si înca privesc lumea cu neputinta în jurul meu si toti îmi par niste giganti gata în orice moment sa ma striveasca ca pe o insecta nevinovata. Nu sunt în stare sa ma ridic din nou. Nu sunt în stare sa privesc înainte si sa vad ca nu esti acolo, zâmbindu-mi din departare. Nu sunt în stare sa te privesc fara sa pot sa vin sa te îmbratisez si sa îti simt saruturile calde. Caci te-am pierdut într-o zi plina. Caci te-am pierdut din neputinta de a te tine lânga mine. Mi-am pierdut singura locul din viata ta si sa îl recuperez azi nu mai stiu.Si tu... Tu niciodata nu o sa te întorci înapoi. Niciodata nu o sa ma mai vezi plângând pentru ca niciodata nu îti vei mai întoarce privirea spre mine.Eu o sa te privesc în schimb mereu din departare si o sa zâmbesc de fiecare data când o sa vad ca esti fericit. O sa plâng si eu când o sa te stiu trist si chiar daca nu o sa pot sa te prind de mâna o sa fiu acolo lânga tine ajutându-te sa mergi mai departe. Tu m-ai facut sa plâng, eu te voi face sa râzi.Eu te-am pierdut, tu nu m-ai pierdut niciodata.Eu te-am avut, tu înca ma mai ai. Tu m-ai iubit, eu inca te mai iubesc. Tu nu mai speri, eu o sa mor sperând. Tu nu mai vrei, eu o sa vreau tot timpul. Tu nu o sa te mai întorci, eu o sa ma întorc mereu...

Confuzii în reluare

Te iubesc cum nu am crezut vreodată că o să o fac. Te iubesc poate prea mult şi mi-e frică. Mi-e frică să nu rămân din nou eu cea dezamăgită şi tristă în serile reci ce vor urmă. Astăzi mi-e frică de viaţă. Pentru prima dată mi-e frică de ceea ce simt şi de ceea ce ar putea să facă din mine toate aceste sentimente. Mi-e frică că o să pierd din nou lupta cu mine din vină lor. Mi-e frică că o să mă pierd din nou şi că sacrificiul va fi prea mare. Mi-e frică că nu o să am parte de aceleaşi lucruri pe care eu le dăruiesc. Mi-e frică să visez din nou pentru că mai apoi să mă trezesc la realitate şi totul să se transforme într-un nou coşmar din care nu o să mai pot să îmi revin. Mi-e frică să merg la culcare şi să mă gândesc că „mâine” se va transformat într-o zi în care suferinţă şi lacrimile îşi vor face din nou lăcaş. Această spaima că zâmbetele vor fi urmate de lacrimi mă sperie şi îmi dau mereu senzaţia de frică. Nu vreau să fiu din nou eu cea care voi suferii în timp ce te voi privii râzând. Pentru că să te pierd ar însemna să „mor” într-un mod mult mai dureros decât atunci când pur şi simplu nu mai exişti, nu mai simţi, când totul în jur e tăcut şi trecut. Ar fi o „moarte” a sufletului într-un înveliş viu şi asta ar însemna cu adevărat durere. Căci chinurile unei pierderi sunt tragice şi cumplite. Pentru că să te pierd ar însemna să îmi dărâmi din nou lumea pe care cu atâta devotament şi dragoste am clădit-o din nou. Pentru că tu ai fost cel care mi-ai dat forţă să o iau de la început. Pentru că tu ai fost cel care mi-a înapoiat visurile şi speranţele. Sunt azi din nou aici datorită ţie şi doar tu ai putea să mă doborî din nou la pământ şi să îmi spulberi dintr-o mişcare tot ce am. Pentru că fără ţine totul pare acum fără sens şi fără noi lumea mi-ar părea goală. Căci de la ţine am învaţă din nou să zâmbesc atunci când de mult uitasem ce însemna acest cuvânt. Am învăţat cum e să simt din nou că sunt fericită şi că totul în jur nu mai contează când suntem împreună. Prea multe lucruri am pierdut pentru că acuma să te pierd şi pe ţine. Prea multe cuvinte au rămas pierdute în timp pentru că azi să îmi fie teamă să spun ce simt cu adevărat. Nu pot să mă mint şi mi-e frică de ţine. Mi-e frică că poate tu nu mă iubeşti aşa cum eu o fac, că sentimentele tale nu sunt la acelaşi nivel cu cele pe care eu le port în mine. Mi-e frică că indiferenţă ta o să mă doboare într-o zi la pământ şi fără să vreau o să te pierd şi o să te văd plecând fără să pot să mai fac nimic. Că o să mă simt din eu cea vinovată că nu te mai am şi că mă voi ţară din nou să „recuperez” ceva ce poate niciodată nu am avut. Mi-e frică că o să vrei să pleci şi că eu nu voi putea să te las să faci acest lucru. Mi-e frică de ceea ce aş putea să găsesc dincolo de această fericire ce azi îmi pare atât de fragilă. Poate sunt eu cea care nu ştie să dovedească ce simte sau poate eşti tu cel care nu ştie să arate acest lucru şi atunci ne-am putea pierde. Nu vreau să îmi doresc să plec şi mai apoi să îmi pară rău. Mi-e frică că încă nu te am şi că mâine nu o să mai fi aici. Mi-e frică că voi rămâne singură şi că într-o zi vei uită să îmi mai zici că mă iubeşti şi atunci mă voi pierde şi voi uită să mai trăiesc. Voi fi doar eu şi lumea mea. O lume fără sentimente şi simţiri. O lume goală şi pustie. O lume fără sens...