Ne vom întâlni..

Şi ne vom întâlni undeva la mijlocul drumului pe o plajă pustie, la răsărit, unde nisipul limitează ziua de noapte şi unde niciodată nu e nici prea întuneric, nici prea lumină. Unde marea se linişteşte când ne simte atingerea şi valurile se pierd în largul ei pentru că astfel să putem să îi contemplăm măreţia. Unde nu există cald, unde nu există rece, unde nu există viaţă, unde nu există moarte. Unde se întâlnesc visele şi se conturează în realitate şi unde cosmarurile pier în adâncuri necunoscute. Unde nu există bine, unde nu există rău, unde circumstanţele sunt parfumul decorului, unde destinul îşi pierde conturul şi se contopeşte cu apă. Unde iluzie sunt ţesute cu fire de nisip, unde idealurile plutesc în larg pe valuri. Şi ne vom întâlni undeva unde soarele e prieten cu luna, unde trupurile vor trăda păcatul, unde cerul va fi martorul unui dezmăţ de iubire, unde marea ne va judeca pentru o clipă de pasiune şi ne va condamna la o veşnică uniune. Unde mâinile îşi vor întâlni degetele, unde porii pielii îşi vor cunoaşte umezeala. Unde lacrimile ne vor hrăni momentul, unde zâmbetele vor decora pustietatea. Unde nu există cuvinte, unde gesturile trădează stările şi privirile sunt cele care scriu povestea...

Dacă ţi-aş spune...

Dacă ai şti cât mi-e de dor... Dacă ţi-aş spune...

Atât de dor încât ţi-aş desena chipul pe o foaie
Şi uitând că e doar un simplu contur ţi-aş mângâia fata
Atât de dor încât visele se transformă în coşmaruri
Când dimineaţă mă trezeşte liniştea surdă a singurătăţii
Atât de dor încât ochii au uitat să mai plângă
Şi au oglindit fiecare lacrimă într-un picur de ploaie
Iar afară astăzi plouă neîncetat
Atât de dor încât mă privesc în oglindă şi îţi zăresc privirea
Îmi caut ochii dar nu pot să îmi aflu reflexia
Atât de dor încât buzele îţi caută amarul
Pierdut pe irul ce îl foloseai din când în când
Atât de dor încât mâinile îşi plimbă degetele pe o poză
Şi dansează în ritmul zâmbetului tău rămas parcă împietrit
Atât de dor încât liniştea camerei îmi asurzeşte ecoul
Când pierdută în decor vreau să strig cât mi-e de dor
Atât de dor încât lumina pală îmi pare că-ţi traduce umbră
Şi te aşează într-un colţ de unde mă priveşti impunător

Dacă ai şti cât mi-e de dor... Dacă ţi-aş spune...

Cum noaptea mă ineaca-n lipsa ta şi uit să mai respir
Cum ziua m-amăgeşte cu uitarea şi cum cărarea îţi caută pasul azi pustiu
Cum liniştea m-apasă pe amintire şi-mi scoate-n prag tot ce am avut
Cum întunericul te-aduce în neştire în mintea mea cu tot ce am pierdut

Dacă ai şti cât mi-e de dor... Dacă ţi-aş spune...

Câte cuvinte n-am putut să îţi rostesc, câte am ucis
Şi câte nopţi am irosit, câte caiete-ţi poartă al tău nume
Şi câte litere pe foi s-au risipit
Şi câte gânduri ascunse printre stări când întrebările nu îşi găseau răspuns
Şi câte vine când un simplu "îmi e dor" era de-ajuns
Şi cât am plâns, şi cât am râs, cât am uitat
Şi cât am aşteptat să vi să mă găseşti aici, cât încă n-am plecat
Cât m-a durut, cât n-am ştiut, nu mi-a păsat,
Cât te-am iubit, cât te iubesc, cât am sperat...

Dacă ai şti cât mi-e dor... Dacă ţi-aş spune...

Unde eşti copilărie...

Unde eşti copilărie, când ai plecat şi mi-ai lăsat camera aşa pustie?

Unde sunt chiotele ce răsunau a bucurie, unde sunt visele, poveştile fără sfârşit?
Copilărie de ce-ai plecat şi nu ai mai venit?
Unde e soarele ce ne trezea de dimineaţă şi ne umplea de energie şi de viaţă?
Unde a rămas cărarea care somnoroşi ne conduce spre şcoală?
E clopoţelul mut şi clasa a rămas în urma goală
Unde am uitat păpuşile care odat' stăteau şi m-aşteptau în colţ de pat?
Unde sunt anii să îi condamn că au venit şi-atât de repede au şi plecat?
Unde eşti tu copilărie? Tu, mamă, de ce m-ai lăsat prin timp să trec?
Hai spune-mi o poveste căci tu şti o mie, învaţă-mă să-nving destinul sec
Hai ia-mă-n braţe şi spune-mi noapte bună, spune-mi cum mă păzeşte de pe cer cea mândră lună
Sărută-mă pe frunte şi apoi să pot să îţi ascult pasul greoi
Priveşte-mă cu duioşie dulce mamă când vezi cum anii ca să mergem după ei ne cheamă
Ia-mă de mâna să nu îmi fie frică de clipă care trece după clipa
Unde eşti tu copilărie? Tu, tată, de ce n-ai spus cum o să fie?
Hai să-mi opreşti secundele în loc să pot cu tine înc-o dată să mă joc
Hai să-ma-nveti cum să nu plâng atunci când este greu şi să îmi zici că eu te voi găsi aici mereu
Ridică-mă de jos cum din nisip mă ridicai odată şi spune-mi cum că timpul e menit să treacă
Priveşte-mă să văd în ochii tăi puterea şi să învăţ că viaţa nu-ţi oferă doar alinturi şi răsfăţ
Dar unde eşti copilărie? Unde-ai rămas să-mi spună cine ştie
Şi nici decorul nu mai e la fel, se văd urmele anilor trecute peste el
Oglinda ne păstrează amintirea chiar dacă nu ne recunoaşte azi privirea
Unde eşti tu copilărie? Când ai plecat şi eu nu am simţit
Copilărie de ce şi înapoi nu ai venit?