Eu voi fi cheia Sol, iar tu vei fi un simplu contrabas...

 Sună a muzică. Ecoul amintirii tale îmi bate în timpan a melancolică simfonie. Și am uitat pentru un moment că în spectacolul nostru nu am fost cântecul, dar m-ai ales să fiu un simplu instrument a cărui corzi le-ai rupt târziu din nepăsare. Și m-ai ținut pe braț ca pe-o vioară purtâdu-mi grija până când te-ai plictisit de-același sunet și m-ai lăsat într-o cutie cu-n arcuș să îmi țină companie. Ai stat și m-ai privit un timp îndelungat după ce primul spectacol l-ai terminat și n-ai mai spus nimic. Dar parcă publicul cerea încă un show, aplauzele se auzeau ca un ecou și m-ai privit din nou. Și pentru-o clipă am crezut că am să ajung muza cântecului tău, că mă voi regăsi în cap de portativ, mândră că eu voi da tonul când cortina se va ridica. Dar am ajuns același simplu instrument dintr-o mulțime pe care din obișnuință îl luai mereu cu tine. Nu mă țineai acum pe braț, dar la picioare, nu mai eram nici măcar vioară însă un contrabas prea vechi și mare. Și fiecare notă ce suna îmi zgâria sufletul cu arcușul tău ce se mișca parca turbat. Și așteptam să te oprești, încă speram să mă transformi în cântec pe hârtie. Dar am rămas așa privind orchestra și eu încă un instrument în plus în ea. Și tu cântând la corzile ce îmi uneau mintea de suflet confundându-se astfel și mai mult stările ce le străbăteau la fiecare sunet pe care îl vibrai. Și piesa îmi părea infinită și ritmul parcă uitase să se schimbe, și notele îmi țiuiau în ureche cu tonuri prea joase, și pianul scuipa parcă tristețe printre clape și chitarele își plângeau parcă amarul și fluierele se pierduseră-n durere și eu am hotărât atunci să rup o coardă. Și-ntreg spectacolul a fost cuprins de un sunet asurzitor, atât de tragic încât cortinele au coborât și publicul a rămas mut. Niciun aplaus, niciun urlet, nicio aclamație, doar liniștea asurzitoare a unei săli goale a cărui ecou te face să tremuri uneori de spaimă. Nu era nimeni. Doar eu, un simplu instrument dintr-o orchestră, uitat pe o podea de lemn numită scenă. Pustiu și purtând urmele atâtor spectacole imprimate în corzile lui. Speram încă să mă transforme cineva în cântec, să stau mândru pe un stativ, să mă privească fix în ochii și să nu mă mai lase singur și uitat pe o scenă.
 
 Sună a muzică. Mă pregătesc să fiu eu cheia sol din portativ iar tu vei fi astăzi un simplu contrabas...