Cu ochii închiși...

Simt vântul cum îmi suflă prin vene. Simt liniștea cum îmi coagulează sângele și pielea cum își pierde culoarea vieții. Mi-e frig,mi-e cald, sunt între stări confuze ce îmi coordonează pașii în direcții greșite. Închid ochii și parcă văd totul mai clar decât atunci când îi țin deschiși. În întunericul ce mi se-ntinde-n față pot să îmi desenez propria lume după tiparul sufletului meu. Și în minte mi se conturează imaginile unor amintiri din care aș putea să rup bucăți și să învăț să construiesc temeiul unei noi existențe. Respir adânc și încerc să găsesc un nou punct de plecare, să îmi îmbrățișez greșelile și să învăț din fiecare o lecție. Drumul din față pare lung și culorile primăverii îmi spun că e timpul să privesc înainte la anotimpurile ce o să îmi hrănească din nou speranțele când voi gasi puterea să nu privesc la iarna ce-a trecut...