Naufragiat...

 Și aștepta un telefon de nicăieri. Știa că nu avea să sune dar totuși aștepta. Și privea telefonul tăcută în disperarea ei în care liniștea îi amplifică durerea. Uitase de mult să mai sune însă fiecare secundă ce trece îi hrănea și mai mult dorința de a-l auzi tresărind. Rătăcea pribeagă în patul ce o secase de atâtea lacrimi, printre pernele ce îi cunoșteau fiecare gram de tristețe ce zăcea în sufletul ei, puținul care i-a rămas. Și rămasese doar cu veșnicele cuvinte și cu un șervețel în care își strânsese amarul într-o noapte călduroasă de vară în care și-a văzut năruit visul ce îi alimenta starea de fericire. Uitase să zâmbească. Își lăsase zâmbetul într-o cutie pe care o rătăcise într-un dulap străin. Și a plecat în grabă, fără nimic, doar cu o fărâmă de suflet pe care o ținea strânsă într-un pumn gata oricând să îi se strecoare printre degete și să o piardă. Și deschizând ochii s-a trezit pierdută într-o lume în care oamenii o împingeau dintr-o parte în alta ca și cum ar fi fost doar un obstacol în calea lor. Se pierdea în picurii de ploaie ce îi umezeau față și părul și care îi ascundeau lacrimile ce inevitabil îi scuipau durerea ce o inunda pe dinăuntru. Ca un naufragiat stătea în mijlocul unui decor în care nu își găsea prezența. Era epuizată de viață, de locuri, de oameni, de circumstanțele care erau mereu într-un război cu ea și care cumva ieșeau mereu învingătoare trântind-o din nou și din nou la pământ...