Şi acum poţi să pleci... (And now you can go...)

Şi acum poţi să pleci. Să-ţi dezlipeşti degetele din mâna mea şi să-ţi întorci privirea
Să mergi înainte fără să te agăţi de mine ca de o ultimă speranţă
N-am să-ţi culeg lacrimile când din ochi îţi vor ploua regretele
Nu vei avea timp să îmi vezi ochii umezi tradandu-mi durerea când ţi-am deschis uşa
Când închizând-o în urma ta îmi voi lipi capul de metalul ei rece şi îţi voi asculta îndepărtarea
Nu mă voi îneca într-un pahar, dar te voi rătăci într-un vers pe o hârtie mâzgălită
Unde am să îmi conturez agonia sentimentelor ce încă se mai zbat în umbra ta
Să nu te-ntorci din drum şi să mă cauţi în jurul tău privind pierdut
N-am să-ţi mai întind braţul să poţi să îmi iei mai apoi, egoist, întreaga suflare
Nu ai fost aici când ochii îţi căutau privirea, când buzele cereau puţinul amar ce îţi urma sărutul
Nu mai sunt aici să îţi ascult tăcerea şi nu am să mai fiu să îţi adun durerea

Şi acum poi să pleci. Să iei trandafirul de pe masă şi să te îndrepţi încet către ieşire
Fără să mă priveşti ca şi cum ai lăsa în urmă o parte din tine
Când vei trece pragul uşii voi şti că te-am pierdut odată cu ultima amintire ce o voi izgoni afară
Vei şti că m-ai pierdut când voi închide uşa în urma ta şi îţi voi izbi indiferenţă în spate
La fel cum de atâtea ori şi tu mi-ai răsucit cheia parcă exact inima şi tăcut nu am avut de ales decât să plec
Nu vei avea timp să îmi priveşti mâinile tremurând când am să îmi înghit frustrarea în urma ta
Când auzindu-ţi paşii fiind tot mai departe îmi voi striga singurătatea cu cel mai tragic ecou
Când tot ce va rămâne în urmă vor fi cuvintele irosite pe o foaie de hârtie
Când din tot ce a fost nu va rămâne decât o veche şi prăfuită amintire...

And now you can go. Let your fingers come off in my hand and turn your look

You can go ahead without cling to me as a last hope

I will not collect your tears when from your eyes will rain regrets

You’ll not have time to see my watery eyes betraying my pain when I opened the door

When closing it behind you I will stick my head to his cold metal and I will listen to your steps

I will not drown in a glass, but I will get you lost in a verse on a scribbled paper

Where I will outline the agony of my feelings that stills struggling in your shadow

Do not come back from your road looking lost, searching for me around you

I will not stretch my hand to you again so you can take me then, selfish, even the last breath

You weren’t here when my eyes were looking for your eyes, when my lips were asking for the little bitter that follows your kisses

I’m not here anymore to listen to your silence and I’ll not be to collect your pain again…

And now you can go. Take the rose from the table and go slowly up the exit

Without looking at me as you’ll leave behind a part of you

When you’ll pass the door I will know that I lost you with the last memory that I will cast out

You’ll know that you lost me when I will close the door behind you and I will hit the indifference in your back

As so many times you twisted the key like exactly in my heart and silently I had no choice but to go

You’ll not have time to see my hand trembling when I will shallow my frustration behind you

When hearing your steps being farther and farther I will shout my loneliness with the most tragic echo

When all that will remain behind will be the words wasted on a sheet of paper

When from all that was will remain just a dusty memory of you as a heart ripper…

Uneori as vrea... (Sometimes I woud like...)

Aş vrea să am curajul să pot să spun tot ce simt, tot ce îmi doresc, să nu privesc în jurul meu, să nu îmi pese de consecinţe, de păreri, de vorbe, de priviri. Aş vrea să nu îmi fie frică de sentimente, de iluzii, de vise, să pot să închid ochii şi să mă las purtat de val, să mă trezesc într-un vis, poate nu cel mai frumos pentru ceilalţi, dar cel mai frumos pentru mine. Aş vrea să am curajul să plâng când mă doare, să nu mai înghit durerea şi să mă las învinsă de ignoranţă şi nepăsare. Uneori aş vrea să înving indiferenta ce mi-a învelit sentimentele într-o stană de piatră şi să pot să regăsesc rostul dimineţilor însorite. Să mă bucur de ploaie, să văd în picurii ei speranţa şi nu tristeţea zilei de mâine. Uneori aş vrea să îmi înving frica de dezamăgire şi toate lucrurile mărunte să îşi recapete sensul. Uneori aş vrea să fiu mai puternică şi să pot să mă las pradă simţurilor fără să mă gândesc dacă voi plânge sau nu din nou. Fără să îmi fie teamă că îmi voi deschide alte răni, fără să mă gândesc la cât de greu se vor închide, fără să calculez fericirea în timp, să pot să fac dintr-un moment o eternitate. Uneori aş vrea să am curajul să vorbesc când toată lumea îmi spune că trebuie să tac, să zbier când toată lumea îmi spune să fac linişte, să iubesc când ei mă îndeamnă să urăsc, să zâmbesc când ei spun că trebuie să plâng, să stau când ei îmi fac semn că ar trebui să plec. Uneori aş vrea ca începuturile să nu mai aibă şi un sfârşit, să nu existe limite, bariere, mândrie, orgoliu, încăpăţânare. Să nu ne mai ascundem după măşti diforme şi astfel, încercând să părem tari, să ridicăm un zid în faţa a ceea ce simţim cu adevărat. Uneori aş vrea să fiu destul de puternică să ţin pumnul strâns când toţi îmi spun să las degetele răsfirate. Uneori aş vrea să am curajul să pot privi adânc în ochi când e momentul să o fac şi să nu îmi mai fie frică de privire. Aş vrea atât de multe lucruri pentru că viața  nu e altceva decât o îngrămădire de dorinţe după care alergam să le prindem până când într-o zi,cand obosiţi, ne pierdem de pe drum şi rămânem în urmă...

I wish I had the courage to be able to say everything I feel, everything I want, not to look around me, not to care about the consequences, the opinions, the words, the looks. I would like not to be afraid of feelings, of illusions, of dreams, to be able to close my eyes and let myself be carried away by the wave, to wake up in a dream, maybe not the most beautiful to others, but the most beautiful for me. I wish I had the courage to cry when it hurts, to not shallow the pain and not let myself be defeated by ignorance and carelessness. Sometimes I would like to defeat the indifference that covers my feelings in stone and to find again the purpose of the sunny morning. To enjoy the rain, to see hope in the drops and not the sadness of tomorrow day. Sometimes I would like to overcome my fear of disappointment and all the little things to regain their meanings.  Sometimes I would like to be stronger and be able to fall prey senses without thinking whether or not I cry again. Not to be afraid that I will open other wounds, without thinking about how hard they will close, without measuring happiness in time, so I can make from a second an eternity.  Sometimes I would like to have the courage to speak when everyone tells me to shut up, to scream when everyone tells me to be quite, to love when they say I should hate, to smile when they say I have to cry, to stay when they sign me that I should go.  Sometimes I would like to not have beginnings with an end, to be no limits, barriers, proud, pride, and stubbornness. Not to hide behind the masks trying to look stronger, not to build a wall in front of everything that we truly feel. Sometimes I wish I were strong enough to hold my fist clenched when everyone tells me to let my fingers spread out. Sometimes I wish to have the courage to be able to look deeply in the eyes when it’s time to do it and not to be afraid about the look.  I would like so many things because life is nothing else but a bunch of wishes after that we run to catch until one day, when tired, we lose on the road and fall behind…

Prea tarziu... (Too late...)

Prea târziu să mai fie din nou că altă dată
Prea târziu să te întorci căutând ce odată ai lăsat să plece, ignorant
Nu ai să o găseşti rătăcită, ţesând iluzii în acelaşi colţ de pat
Hrănindu-se cu vise, nutrind speranţe pur amăgitoare
Privind în gol şi aşteptând să vi din depărtare
Prea târziu să mai fie din nou că altă dată
Şi ea privindu-se-n oglinda îi pare că nu vede aceiaşi fata...
E timpul care modelează caractere şi-nchide răni lăsând numai o umbră-n urma lor
Nu vindecă, însă te scapă de durere şi cu secundele îţi coase clipele ce dor
Spulberate de vânt stau risipite în jurul amintirile ce uneori se strâng într-o furtună
Dar prea târziu să fie iar ca altă dată
S-au spulberat dorinţele când ai lăsat-o de mână
Uneori regretele s-au pierdut în orele târzii în care aşteptai să vină înapoi la tine într-o zi
Uneori e prea târziu să fie din nou ca altă dată
Când te intoarci înapoi de unde ea este de mult plecată....

Too late to be like another time

Too late to come back searching for that once you let go, ignorant

You will not find her wandering, weaving illusions in the same corner of the bed

Feeding on dreams, hoping deceptive

Looking empty and waiting for you in the distance

Too late to be like another time

And she is looking in the mirror, it seems that she is not seeing the same girl…

It’s time that shapes characters and closes wounds, leaving only a shadow in their wake

Not cure but relieves pain and with seconds sew the moments that hurt

Shattered by the wind memories are scattered around and sometimes they gather in a storm

But is too like to be like yesterday

Desires were shattered when you left her hand

Sometimes regrets were lost in the late hours waiting for her to come back to you someday

Sometimes is too late to be like yesterday

When you return to where she’s long gone away…