Cu si despre doi oameni

Ceaşca de cafea mă aştepta pe balcon. Acelaşi loc care ieri ne surpindea pe amândoi acolo. Astăzi am rămas doar eu. Scrumiera a rămas şi ea goală. Aşteptam parcă într-un moment sau altul să îţi aud râsul. Dar am rămas cu liniştea şi cu privirea pierdută în depărtare la oamenii care se perindau grăbiţi pe drum. Aveam impresia că vei intra curând pe uşa strigând să mă grăbesc că trebuie să plecăm. Dar era doar vântul care îmi sufla în ureche, trezindu-mi o amintire plăcută. Şi am rămas tristă pentru câteva secunde, cu o durere inexplicabilă produsă de absenţa ta. Dar am privit apoi soarele care mă deranjat din starea mea cu razele lui. Un deranj plăcut pentru că am realizat că în loc să stau tristă aş putea să zâmbesc deoarce tu eşti motivul meu de fericire. Şi atunci mi-am dat seamă că poate şi tu te gândeşti la mine acolo unde eşti. Şi că poate tu faci acest lucru zâmbind şi atunci eu cu ce drept m-aş gândi la tine cu tristeţe. Şi-am înţeles că nu distanţă este cea care separa doi oameni, dar modul în care sentimentele sunt adâncite în ei. Nu aş putea să spun cât de norocoasă mă simt că o zi obişnuită de vară ne-a intersectat drumurile. Poate de aceea iubesc atât de mult vara, soarele, căldura. Şi dacă după atâtea furtuni şi ploi viaţa ne-a găsit pe acelaşi drum înseamnă că aşa trebuie să fie. Pentru că o relaţie dintre doi oameni nu înseamnă doar fericire  şi bucurii. Înseamnă să reuşeşti să te ridici când destinul te pune la pământ şi să găseşte acolo intinzandu-ţi mâna aceiaşi persoană căruia ieri poate i-ai închis uşa. Iubirea metaforică şi supremă e doar un cârlig pentru poveştile scurte ce par rupte dintr-un film dar care nu îşi găsesc acelaşi final fericit. Iubirea reală înseamnă înţelegere, încredere, respect, compromisuri şi răbdare. Să găseşti puterea să treci mai departe chiar şi atunci când îndoielile îţi măcină conştiinţa şi ai vrea să zici Stop!. Dar totuşi nu o faci. Am învăţat de la noi că sentimentele care revin de fapt nu au plecat niciodată şi că pentru un anume motiv ele au rămas mereu vii şi era doar vorba de timp până să ne dăm seamă de rostul lor. Am învăţat că atunci când ceva pare să se dărâme nu îţi iei doar bagajul şi pleci înfricoşat, dar stai şi înfrunţi războiul cu capul sus. Şi împreună orice război e mai uşor de câştigat. Şi a trecut mult timp până să înţeleg ce înseamnă de fapt să iubeşti. Şi da, îl iubesc pentru că în afară faptului că e iubitul meu, e prietenul meu cel mai bun, persoană care mă ascultă, care mă înţelege, care nu e tot timpul de acord cu mine, care ştie să mă atenţioneze atunci când drumul pe care vreau să îl iau nu e corect. Îl iubesc pentru că uneori mă ceartă, pentru că alteori mă mângâie. Îl iubesc pentru că atunci când încep să strig mă lasă să strig iar mai apoi îmi zâmbeşte să pot zâmbi şi eu. Îl iubesc pentru toate lucrurile mărunte care le face doar să mă simt bine şi pe care le observ doar că nu tot timpul ştiu să îi arăt cât de mult le apreciez. Îl iubesc pentru că atunci când nu mai găsesc puterea să merg mai departe îmi da curajul să privesc dincolo aparente. Îl iubesc pentru tot ceea ce face, pentru curajul cu care înfrunta lumea, pentru puterea cu care merge mereu mai departe. Îl iubesc pentru că ştiu că şi el mă iubeşte, pentru că nu e cel mai perfect om, dar e perfect pentru mine. Îl iubesc pentru că îmi fură visele, gândurile şi e cel mai dulce hoţ pe care niciodată nu aş putea să îl opresc din "meseria" lui. Îl iubesc pentru că ştiu că zorii zilei ne vor găsi aici împreună, privind amândoi acelaşi răsărit de soare chiar dacă timpul îşi va lasă urmele peste noi şi indiferent de depărtare...