Vino...

Vino acasă, intra în încăpere şi închide uşa în urma ta
Strânge tot ce a rămas în spate, lasă suspinele, uita de vine
Sărută-mă pe frunte, strânge-mă în braţe şi lasă lacrimile să traducă regretele
Priveşte-mă cu frică să pot să citesc în ochii tăi teamă că îţi voi spune să pleci
Întinde-mi mâna să pot ca să mă pierd printre degetele tale reci
Aşează-te pe patul ce ne-a păstrat până astăzi parfumul
Printre perne să pot să găsesc visele rătăcite de tine
Să am curajul să mă înec în braţele tale că într-o mare de dorinţe
Să găsesc momentul în care ne-am îngropat a noastre fiinţe
Cum poţi să te întorci şi să îmi ucizi cu o singură privire frustrarea?
Cum poţi să îmi conturezi zâmbetul dintr-o simplă privire?
Cum poţi să îmi îmbeţi simţurile cu o singură atingere întâmplătoare?
Cum să îţi spun să nu mai vi când cu surâsul tău nimic nu pare că mai doare?

Vino acasă, aşează-te pe jos şi uită-te la mine plin de teamă
De când te-aştept în prag şi să te văd venind spre mine
Să îmi promiţi c-ai să rămâi şi că de astăzi totul va fi bine
Printre iluzii să găsesc un moment de adevăr de care să mă agăţ că de o ultimă speranţă
Să număr secundele, să pierd şirul orelor, să uit de zile şi să te găsesc tot aici
Să îngrop amintirile într-un sertar îngreunat de vine şi iluzii deşarte
Să închid caitele, să golesc cerneala şi să uit de cuvinte în favoarea privirilor
Să îmi potoleşti setea de vise cu o singură atingere a tâmplei
Şi întreg decorul ne desenează încă trupurile în acelaşi contur
Vino acasă ca drumul să îţi găsească din nou paşii ce s-au risipiţi în viscolul rece de afară
Prinde în mâna fulgii care ascultându-mi tristeţea se izbeau rând pe rând de pământ
Adună-ţi trăirile într-o singură stare pe care pot să o îngrămădesc pe o hârtie
Să aranjăm cuvintele aşa cum trebuiau de mult de fie...