Adevar sau provocare?

De cate adevăruri a trebuit sa mă lovesc ca sa îţi cunosc adevărata fata.Si nici macar acum nu ştiu cine esti de fapt in realitate.Poate o iluzie creeata de mine in spatele careia se ascundea o fata cu totul necunoscuta.Doare sa te trezesti intr-o zi ca ai trait atata timp intr-o minciuna.Doare sa stiu ca nu ti-a pasat nici macar o secunda de ceea ce am simtit si ca poate nu meritam sa ma ascunzi dupa mastile tale.Ma intreb daca mai ai incredere in tine si cum reusesti sa faci acest lucru cand intreaga ta viata e condusa de minciuni.Cata iprocrizie poate sa zaca in spatele unui chip atat de perfect. Un simplu ambalaj care ascunde o mare de falsitati.Am ramas scarbita de cat de usor poate sa iti fie tradata increderea.Indignata de usurinta cu care cred ceilalti ca pot sa te conduca dupa placul lor.Mi-e rau de atata rautate.Doare sa te trezesti intr-o dimineata si sa realizezi ca persoana langa care ai stat atata timp este de fapt un necunoscut.Am luat palma dupa palma pana sa inteleg ca adevarul imi statea in fata , doar ca eram prea orbita de cuvinte dulci ,ca sa il vad.Nu doar ca te-ai jucat cu toate sentimentele mele ,dar ai facut-o in cel mai stupid mod, crezand ca niciodata nu as putea sa iti descopar adevaratele intentii.Cu cat curaj ma privesti in ochi si inca crezi ca reusesti sa imi domini gandurile.De cate ori a trebuit sa mai cad la pamant din vina ta ca sa imi dau seama ca toata iubirea care odata o simteam pentru tine s-a transformat in mila pentru ceea ce ai ajuns. Toate acele zile in care simteam ca soarele rasare pentru noi au fost inlocuite cu zilele in care norii negri imi umbreau sufletul.Atatea lacrimi varsate pentru nimic. Poate mi-as fi dorit sa nu apari in calea mea si poate asa nu as mai fi azi ingrozita de cat de “darnica” a fost viata cu mine.M-am intrebat mereu de ce tocmai eu.Azi am renuntat sa imi pun aceasta intrebare in probabilitatea in care totul nu a fost decat o modalitate prin care ar trebui sa fiu mai atenta la oamenii carora le ofer increderea mea. Dar din tot am prins puterea sa merg mai departe si nu mi-e frica sa o iau de la capat.As sterge cu totul acest capitol din viata mea chiar de ar fi nevoie sa piara si toate acele amintiri frumoase.E pentru prima data cand imi doresc sa uit o parte din ceea ce am trait.Sa uit ca existi sau ca ai existat vreodata pentru mine.Ma-ntreb e totul pentru tine, un adevar sau provocare?

Regrete?

Cât de departe eşti acum de mine.Cât de străin de tot ce am avut odata.Nu mai ştiu cine eşti,nu mai îmi doresc să aflu.Nu vreau decât să pleci agale printre tot ce ai dărâmat in jurul tău,ruinele unui suflet pe care tu l-ai construit.Câte cuvinte risipite în zadar în timpuri trecute.Promisiuni făra fond transformate în visuri dimineaţa uitate.Abia aştept să te uit înecata într-o altă speranţă.Cât de greu să o iau de la capăt când in jur a rămas doar cenuşa unui vis de vară.Adio ţi-as spune dar ceva nu mă lasă să mă mint c-am să uit tot.Câte pagini însemnate cu durere şi zâmbete pentru ca azi să imi doresc să dau “Delete” unei parţi din suflet.Să rup hârtiile ce dorm pe dulapuri,de atâtea ori citite,de atâtea ori uitate.Amator în cursa pentru sentimente,ai greşit făcand pe eroul poveştii.Cât de drept e să mă doară tot pe mine să dau startul unei noi curse?Va rog nu porniţi cronometrul de această dată!Nu ţin să caştig,să ajung prima la sfarşit.Mai alerg o tura in plus dacă ştiu că asta mă face fericită.Vă rog făra ticăituri asurzitoare de ceas care imi sună în timpane a sfarşit...de tot!
Păcat că avem aceleaşi pasiuni şi totuşi nu am fost niciodată în stare să ne bucurăm împreună de ele.Păcat că lumea ne privea ca un tot când de fapt eram atât de separaţi.Păcat că iubeam amândoi aceleaşi lucruri şi totuşi nu am profitat niciun moment de acest dar atat de greu de întalnit.Păcat că aveam amândoi aceleaşi viziuni şi totuşi într-o dimineaţa ne-am trezit cu visuri diferite.Păcat că am crezut amândoi în aceleaşi lucruri şi totuşi nu am avut puterea să credem în noi.Păcat de tot ce am clădit în atâta timp şi de tot ce ai stricat într-o secundă.Nu e păcat de timpul ce l-am risipit,dar e păcat că nu am ştiut sa profitam de el şi ne-am pierdut de pe drum.
A fost iubire?E iubire?Sau simpla obişnuinţa?E poate doar dorinţa sa te ştiu doar al meu,aici pentru mine.Mândria aceea interioară de a deţine ceva ce mulţi işi doresc.Iluzia obiectului care în bătaia lunii pare atât de preţios, iar atunci când lumina zilei işi face prezenţa işi arată adevarata faţa.Cât de dreaptă e viaţa când iţi pune in faţă speranţa ca mai apoi,când ai crezut că in sfarşit ai ajuns să o prinzi în braţe, îţi curma visele facându-te să alergi in zadar.De câte ori e nevoie să întorci obrazul, de câte ori e nevoie să mai iei incă o palmă şi până când?A şti să iubeşti e chiar un păcat?De câte ori îmi vor mai frânge inima pâna sa vină cineva care să işi dorească intredevăr să o păstreze intregă?Dacă vreodata am frânt şi eu vreo inimă îmi cer iertare pentru că nimic nu e mai rău decât să simţi cum cineva te frânge in milione de bucăţi.M-am întrebat mereu de ce tocmai pe tine?De ce am crezut că tu nu vei fi în stare să dărâmi ceea ce părea că ridici cu atâta pasiune şi dorinţă?Şi asta a fost tot o iluzie de a mea?Dacă ţi-aş cere să îmi înapoiezi toate sentimentele investite ce mi-ai oferi în schimbul lor?Regrete?