Cât de departe eşti acum de mine.Cât de străin de tot ce am avut odata.Nu mai ştiu cine eşti,nu mai îmi doresc să aflu.Nu vreau decât să pleci agale printre tot ce ai dărâmat in jurul tău,ruinele unui suflet pe care tu l-ai construit.Câte cuvinte risipite în zadar în timpuri trecute.Promisiuni făra fond transformate în visuri dimineaţa uitate.Abia aştept să te uit înecata într-o altă speranţă.Cât de greu să o iau de la capăt când in jur a rămas doar cenuşa unui vis de vară.Adio ţi-as spune dar ceva nu mă lasă să mă mint c-am să uit tot.Câte pagini însemnate cu durere şi zâmbete pentru ca azi să imi doresc să dau “Delete” unei parţi din suflet.Să rup hârtiile ce dorm pe dulapuri,de atâtea ori citite,de atâtea ori uitate.Amator în cursa pentru sentimente,ai greşit făcand pe eroul poveştii.Cât de drept e să mă doară tot pe mine să dau startul unei noi curse?Va rog nu porniţi cronometrul de această dată!Nu ţin să caştig,să ajung prima la sfarşit.Mai alerg o tura in plus dacă ştiu că asta mă face fericită.Vă rog făra ticăituri asurzitoare de ceas care imi sună în timpane a sfarşit...de tot!
Păcat că avem aceleaşi pasiuni şi totuşi nu am fost niciodată în stare să ne bucurăm împreună de ele.Păcat că lumea ne privea ca un tot când de fapt eram atât de separaţi.Păcat că iubeam amândoi aceleaşi lucruri şi totuşi nu am profitat niciun moment de acest dar atat de greu de întalnit.Păcat că aveam amândoi aceleaşi viziuni şi totuşi într-o dimineaţa ne-am trezit cu visuri diferite.Păcat că am crezut amândoi în aceleaşi lucruri şi totuşi nu am avut puterea să credem în noi.Păcat de tot ce am clădit în atâta timp şi de tot ce ai stricat într-o secundă.Nu e păcat de timpul ce l-am risipit,dar e păcat că nu am ştiut sa profitam de el şi ne-am pierdut de pe drum.
A fost iubire?E iubire?Sau simpla obişnuinţa?E poate doar dorinţa sa te ştiu doar al meu,aici pentru mine.Mândria aceea interioară de a deţine ceva ce mulţi işi doresc.Iluzia obiectului care în bătaia lunii pare atât de preţios, iar atunci când lumina zilei işi face prezenţa işi arată adevarata faţa.Cât de dreaptă e viaţa când iţi pune in faţă speranţa ca mai apoi,când ai crezut că in sfarşit ai ajuns să o prinzi în braţe, îţi curma visele facându-te să alergi in zadar.De câte ori e nevoie să întorci obrazul, de câte ori e nevoie să mai iei incă o palmă şi până când?A şti să iubeşti e chiar un păcat?De câte ori îmi vor mai frânge inima pâna sa vină cineva care să işi dorească intredevăr să o păstreze intregă?Dacă vreodata am frânt şi eu vreo inimă îmi cer iertare pentru că nimic nu e mai rău decât să simţi cum cineva te frânge in milione de bucăţi.M-am întrebat mereu de ce tocmai pe tine?De ce am crezut că tu nu vei fi în stare să dărâmi ceea ce părea că ridici cu atâta pasiune şi dorinţă?Şi asta a fost tot o iluzie de a mea?Dacă ţi-aş cere să îmi înapoiezi toate sentimentele investite ce mi-ai oferi în schimbul lor?Regrete?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu