Apel la dreptul de a simții

 "Să nu mă iubești" îi spusese în timp ce își trecea degetele prin părul ei lung și fin. Cu privirea îi cuprindea sufletul iar brațele se lăsau ușor peste trupul ei firav ce se ghemuia tot mai aproape de pieptul lui. Îi simțea fiecare bătaie a inimii asupra cărora se concentra cu gândul că poate, poate nu îi va mai auzi refuzurile ce îi se păreau nejustificate. Simțea că îi neagă dreptul la niște sentimente care îi aparțineau ei și dacă tot îi nega acest drept de ce nu îi făcea semn să plece, dar în schimb o ținea atât de strâns încât îi simțea fiecare respirație cum îi tăie răsuflarea. Nu l-ar mai fi lăsat să plece niciodată dar cumva simțea că duce o luptă al cărui final va fi la fel de tragic că și celelalte. Că se va trezi din nou singură în mijlocul drumului, cu toate stările adunate într-un bagaj ce îl târăște după ea la nesfârșit. Că va rămâne iarăși pustie pe o bancă într-o gară așteptând un tren ca să o ducă nicăieri. Închizând ochii în minte îi se depănau toate amintirile ce îi furaseră zâmbetul și o lăsaseră rătăcită pe un drum care nu știa încotro îi va îndreptă pașii. Cum să îl prindă de mână când timpanele îi erau îmbibate cu aceleași joc de cuvinte din care reușise cu atâta greu să scape. O ardea fiecare literă, fiecare sunet care prindea același ritm cu cele pe care le lăsase ascunse, desenate pe o hârtie ce o ținea mototolita-ntr-un dulap străin. Cumva îi se interzicea dreptul de a simți ceva, că și cum întreagă lumea și-ar fi dorit să se transforme într-un gol care să umble că și o umbră-n miez de noapte fără știe încotro se îndreptă pentru că oricum nicio destinație nu îi era destinată. Cumva îi se părea că lipsea doar întrebarea de ce mai respiră, de ce mai există dacă oricum stările comune ființelor nu îi erau aprobate. 
 "Să nu mă iubești", dar oare ce "judecător" îi va dreptul să iubească vreodată?  

Naufragiat...

 Și aștepta un telefon de nicăieri. Știa că nu avea să sune dar totuși aștepta. Și privea telefonul tăcută în disperarea ei în care liniștea îi amplifică durerea. Uitase de mult să mai sune însă fiecare secundă ce trece îi hrănea și mai mult dorința de a-l auzi tresărind. Rătăcea pribeagă în patul ce o secase de atâtea lacrimi, printre pernele ce îi cunoșteau fiecare gram de tristețe ce zăcea în sufletul ei, puținul care i-a rămas. Și rămasese doar cu veșnicele cuvinte și cu un șervețel în care își strânsese amarul într-o noapte călduroasă de vară în care și-a văzut năruit visul ce îi alimenta starea de fericire. Uitase să zâmbească. Își lăsase zâmbetul într-o cutie pe care o rătăcise într-un dulap străin. Și a plecat în grabă, fără nimic, doar cu o fărâmă de suflet pe care o ținea strânsă într-un pumn gata oricând să îi se strecoare printre degete și să o piardă. Și deschizând ochii s-a trezit pierdută într-o lume în care oamenii o împingeau dintr-o parte în alta ca și cum ar fi fost doar un obstacol în calea lor. Se pierdea în picurii de ploaie ce îi umezeau față și părul și care îi ascundeau lacrimile ce inevitabil îi scuipau durerea ce o inunda pe dinăuntru. Ca un naufragiat stătea în mijlocul unui decor în care nu își găsea prezența. Era epuizată de viață, de locuri, de oameni, de circumstanțele care erau mereu într-un război cu ea și care cumva ieșeau mereu învingătoare trântind-o din nou și din nou la pământ...