Eu voi fi cheia Sol, iar tu vei fi un simplu contrabas...

 Sună a muzică. Ecoul amintirii tale îmi bate în timpan a melancolică simfonie. Și am uitat pentru un moment că în spectacolul nostru nu am fost cântecul, dar m-ai ales să fiu un simplu instrument a cărui corzi le-ai rupt târziu din nepăsare. Și m-ai ținut pe braț ca pe-o vioară purtâdu-mi grija până când te-ai plictisit de-același sunet și m-ai lăsat într-o cutie cu-n arcuș să îmi țină companie. Ai stat și m-ai privit un timp îndelungat după ce primul spectacol l-ai terminat și n-ai mai spus nimic. Dar parcă publicul cerea încă un show, aplauzele se auzeau ca un ecou și m-ai privit din nou. Și pentru-o clipă am crezut că am să ajung muza cântecului tău, că mă voi regăsi în cap de portativ, mândră că eu voi da tonul când cortina se va ridica. Dar am ajuns același simplu instrument dintr-o mulțime pe care din obișnuință îl luai mereu cu tine. Nu mă țineai acum pe braț, dar la picioare, nu mai eram nici măcar vioară însă un contrabas prea vechi și mare. Și fiecare notă ce suna îmi zgâria sufletul cu arcușul tău ce se mișca parca turbat. Și așteptam să te oprești, încă speram să mă transformi în cântec pe hârtie. Dar am rămas așa privind orchestra și eu încă un instrument în plus în ea. Și tu cântând la corzile ce îmi uneau mintea de suflet confundându-se astfel și mai mult stările ce le străbăteau la fiecare sunet pe care îl vibrai. Și piesa îmi părea infinită și ritmul parcă uitase să se schimbe, și notele îmi țiuiau în ureche cu tonuri prea joase, și pianul scuipa parcă tristețe printre clape și chitarele își plângeau parcă amarul și fluierele se pierduseră-n durere și eu am hotărât atunci să rup o coardă. Și-ntreg spectacolul a fost cuprins de un sunet asurzitor, atât de tragic încât cortinele au coborât și publicul a rămas mut. Niciun aplaus, niciun urlet, nicio aclamație, doar liniștea asurzitoare a unei săli goale a cărui ecou te face să tremuri uneori de spaimă. Nu era nimeni. Doar eu, un simplu instrument dintr-o orchestră, uitat pe o podea de lemn numită scenă. Pustiu și purtând urmele atâtor spectacole imprimate în corzile lui. Speram încă să mă transforme cineva în cântec, să stau mândru pe un stativ, să mă privească fix în ochii și să nu mă mai lase singur și uitat pe o scenă.
 
 Sună a muzică. Mă pregătesc să fiu eu cheia sol din portativ iar tu vei fi astăzi un simplu contrabas...

Cand măștile încep încet să cadă....

 Și măștile încep încet să cadă. Reflexiile din oglinzi sunt tot mai diforme și tot mai mulți au uitat pașii valsului în care s-au avântat fără să știe dacă vor fi capabili sau nu îl ducă la bun sfârșit. Dar e valsul meu și rând pe rând se vor retrage în umbră mea cei care nu vor ține ritmul. Își vor feri privirile, cuvintele își vor pierde rostul, iar gesturile vor fi simple mișcări ale corpului care nu îmi vor vorbi despre nimic. Nu mai am nevoie de umbre care să îmi întunece drumul, dar de cei care sunt capabili să lupte cu scenă până la final...
       Am desenat cu naivitate în jurul meu o lume de poveste. Și într-o dimineață m-am trezit cu realitatea pusă în brațe. Și-am refuzat odată și încă o data să schimb deznodământul basmului până când circumstanțele mi-au scris ele sfârșitul și nu mi-a mai mai rămas nimic de zis decât să stau și să privesc cum fiecare fapt îmi dărâma și mai tare castelu. Și m-am trezit într-o mocirlă, cu oameni care se râdeau în jurul meu. Cu oameni care încercau să mă prindă de mână și să mă ridice. Cu oameni care îmi întindeau mâinile doar să mă împingă înapoi. Și-am început să zbier pentru că nu înțelegeam nimic. Și-am început să plâng de teamă că nu voi ști pe unde să o apuc. Și-a început să mă doară starea de neputință în care mi se părea că eram afundata. Și nimeni nu părea să îmi cuprindă ființă între brațe și să mă tragă înainte. Și atunci mi-am dat seamă că țipetele mele erau mute. Că eram singură ce își putea auzii adevărată agonie. Și mi-am șters lacrimile care simțeam cum îmi ard piele mâinii cu amarul lor. Și toată durerea se transformă într-un suc dulce al puterii ce îmi stârnea o provocare dacă voi fi sau nu în stare să îi fac față gustului ce îmi va cutremură întreagă ființă.
 
 Și măștile au început încet să cadă...

Cu ochii închiși...

Simt vântul cum îmi suflă prin vene. Simt liniștea cum îmi coagulează sângele și pielea cum își pierde culoarea vieții. Mi-e frig,mi-e cald, sunt între stări confuze ce îmi coordonează pașii în direcții greșite. Închid ochii și parcă văd totul mai clar decât atunci când îi țin deschiși. În întunericul ce mi se-ntinde-n față pot să îmi desenez propria lume după tiparul sufletului meu. Și în minte mi se conturează imaginile unor amintiri din care aș putea să rup bucăți și să învăț să construiesc temeiul unei noi existențe. Respir adânc și încerc să găsesc un nou punct de plecare, să îmi îmbrățișez greșelile și să învăț din fiecare o lecție. Drumul din față pare lung și culorile primăverii îmi spun că e timpul să privesc înainte la anotimpurile ce o să îmi hrănească din nou speranțele când voi gasi puterea să nu privesc la iarna ce-a trecut...

Să pui punct, unde simțurile cer virgulă...

       Pare destul de greu să te trezești dimineața și să îți dai seama că trebuie să o iei de la capăt. Că ai ajuns de unde ai plecat.Și începi să te gândești dacă nu cumva drumul pe care mergi este greșit pentru că de fiecare dată se pare că ajungi în același punct.Și mii de întrebari îți inundă mintea și răspunsurile nu pare să le găsești nicăieri. Și te gândești dacă nu ar trebui să schimbi ceva, dacă nu cumva una din piulițele vieții s-a defectat și trebuie să o înlocuiești cu alta nouă. Dar de unde ști unde este problema? De unde să începi schimbarea? Când toate în jurul îți par la fel, când ți-ai pierdut încrederea în tot ce mișună în jurul tău, când nu îți mai găsești nici măcar cuvintele care să exprimi ce simți.Unde să găsești curajul să te reinventezi și să vezi în fața ta o schimbare? 
       Îmi pare că mi-am lăsat întreaga ființă într-un apartament îndepărtat de casă. În mâinile unui om care atunci când îi s-a părut că sufletul meu cântărește prea mult, l-a lăsat să cadă și l-a ascuns sub un covor. Și de atunci m-am pierdut de mine. Și încerc în fiecare zi să mă regăsesc și bucățica cu bucățica să fiu din nou un întreg.  Să pot să pășesc cu fruntea sus printre lume, mândră și fără pic de tristețe în ochii mari și acum goi. Pentru că e greu atunci când trebuie să pleci dintr-un loc în care credeai că vei rămâne pentru totdeauna. Să fi nevoit să îndesi fiecare speranța, fiecare iluzie, fiecare vis, într-un bagaj și să aduni suficientă putere să nu te mai uiți înapoi. Să ști că fiecare centimetru din tine urlă de dorința de a rămâne și totuși să poți să treci de pragul ușii știind că vei lăsa în spate o parte din tine. Să fi nevoit să îți iei adio de la ceea ce însemna tot pentru tine, să găsești curajul să spui punct acolo unde toate simțurile îți cereau virgulă. E inimaginabilă durerea cu care trebuie să privești în urma ta și să vezi că nu a mai rămas nimic din tot ceea ce ai construit până atunci.Că toate eforturile au fost zadarnice, că totul s-a dărâmat într-o secundă pe care ai fi făcut orice să o ștergi din agenda timpului. Să fi nevoită să înțelegi că prezența ta nu reprezintă nimic, că toate clipele au fost de prisos, că ușa îți este din nou deschisă să pleci de unde te-ai întors de atâtea ori, cu aceiași speranță și de unde ai ieșit cu aceleași iluzii zdrobite. Să te vezi căzută la pământ și să fi nevoită să îți găsești forța să te ridici singură și să privești la drumul din față ca la un nou început. Să înveți mai apoi să poți privi din nou lumea în ochii fără să vezi în fiecare privire o minciună. Să înveți să ai încredere din nou în cuvinte, să alungi îndoiala ce te urmărește la fiecare pas și care adesea îți fură fiece zâmbet ce încearcă să se contureze pe fața ta. Să înveți să trăiești, să simți că respiri, să poți să privești lumea în ochi și să strigi
"Am reușit!"      

În pași de Adio

 Nu a mai rămas loc nici măcar de cuvinte, de o privire, de un gest rătăcit
 S-a spulberat visul într-o mie de fragmente când te-am așteptat și tu nu ai venit
 Am rămas doar cu starea c-aș fi vrut să te-ndrepti către mine zâmbind
 Și întreagă lume aș fi oprit-o în loc doar să te văd spre mine venind
 Și azi mi-e sete de tine dar rămân doar cu gustul amar al unei iluzii zdrobite
 Că nu ai știut să mă prinzi de mână și să faci dintr-un sărut, infinite
 M-ai pierdut când am trecut pragul ușii fără măcar să am curaj să privesc înapoi
 Te-am pierdut când mi-am convins toate simțurile că nu va există niciodată "amândoi"
 De azi nu mai există nici caietul care te rătăcea printre cuvinte-n miez de noapte
 Nu mai e loc de amintiri și toate clipele vor deveni ecoul unei simple șoapte
 Ultima lacrimă s-a scurs când ultima privire m-a făcut să plec capul în pământ
 Când ultimul drum nu te-a mai găsit în dreaptă mea lângă mine mergând
 Și te-ntrebi unde-i clipa când am încetat să mă agăț obosită de umărul tău
 Unde e momentul când am uitat să îmi pierd sufletul printre păreri de rău
 Unde ești, unde sunt eu, unde ne-am rătăcit amândoi de pe drum
 Sau când am lăsat toate visele să se transforme precum o țigară în scrum
 Prea mult timp am pierdut privind aceiași pagină de caiet murdărită de vine
 Prea multe versuri pierdute printre rime, ură și suspine
 Și va rămâne doar umbra când am să plec în neștire, fără loc de nici măcar o singură privire
 Fără regrete și-n spate va rămâne numai fum și dâra unui vis transformat în scrum
 Am să plec cu realitatea strânsă într-un pumn, cu toate lacrimile adunate-ntr-un caiet
 Cu toate rănile ascunse-n glasul sec, văzând în urma mea cum toate trec
 Mă vei privi poate pierdut și cu suspine, dar am să plec cum m-am întors de-atâtea ori la ține
 Însă cuvintele îmi vor părea doar vorbe goale și gesturile se vor pierde-n nepăsare
 Îmi voi lasa în urmă pașii plini de îndoială când am să plec pe neștiire-n miez de seară
 Nici o secundă nu am să mă opresc din drum căci nu a mai rămas nimic să-ți spun
 Am să îți las însă durerea ascunsă într-o cutie pe dulap, pe care ai s-o ștergi din când în când de praf...

Fotografie cu subânțeles

 Privea pierdută la o poză ce stătea țintuita într-un cui pe perete. Singurul perete care era mai încărcat de amintiri ca și oricare altul și toate adunate într-o singură fotografie. Și se uită la ea cu îndoială și regrete. Îi se părea că vede înaintea ei o străină, alt zâmbet, altă privire, altă expresie a feței, dar totuși era ea. Își amintise atunci de anii ce au trecut, de clipele care au rămas în urmă și care și-au lăsat amprenta peste ea, de atâtea momente pe care privirea de atunci nu le cunoștea, de atâtea vânturi și de atâtea ploi pe care le-a lăsat în urmă sa. Îi se părea că era mult mai fericită și un întreg arsenal de amintiri îi pătrundeau în minte ca o avalanșă pe care nimic nu putea să o oprească. Amintiri pe care știa că trebuie să le îngroape, să le șteargă din mintea ei, să nu mai îi fure nopțile și zilele, amintiri pe care ar fi dorit să ș-i le smulgă din inima cu prețul oricărei dureri fie ea și nemărginită, doar să știe că nu mai sunt acolo să îi sfâșie visele și speranțele. Știa că nu merită nicio secundă să își amintească de atâtea momente irosite zadarnic, dar conștiință parcă îi cerea socoteală inimii pentru chinurile la care a supus-o de atâtea ori când a îngenunchiat-o în față ei fără nici un pic de remușcare. Simțea că până și lacrimile au părăsit-o de mult și s-au săturat să îi traducă lamentabilele regrete din care se hrănea zi de zi. 
 Privea în zadar la ceea ce a fost odată încercând să compare stări și trăiri, priviri și zâmbete cu ceea ce o definea acum. Și nu înțelegea că nu locurile sunt cele care se schimbă, dar oamenii nu rămân la fel că altă data. Că atunci când măștile cad, întreg carnavalul se transformă într-un spectacol ieftin de cabaret unde decorul rămâne același dar mimică dezvăluie adevăratele caractere. Nu înțelegea că oamenii vin și pleacă, că unii se întorc iar alții se pierd pentru totdeauna pentru că doar așa va fi loc pentru cei care vor veni să rămână mereu acolo....