O poveste...

Haideţi să vă spun o poveste... Nu începe cu a fost odată, începe cu aşa a fost mereu. Trecem prin viaţă în timp ce după noi târâm un sac plin de zâmbete, de lacrimi, de suferinţă, de momente fericite, de împliniri, de dezamăgiri, un sac plin de experienţe, de lecţii de viaţă pe care uneori le învăţăm şi de care alteori uităm şi ne prezentăm în fata timpului cu lecţia neînvăţată pentru că mai apoi tot viaţa să o învinovăţim de ceea ce ni se întâmplă. Trecem prin timp şi uităm că secundele ne sunt în aceiaşi măsură şi cel mai bun prieten şi cel mai mare duşman şi uitam să profităm de fiecare clipă şi să ne bucurăm că încă ceasul îşi mai mişca acele. Singura luptă pierdută încă dinainte să fie începută este lupta cu această "măsură" care ne conduce existenţa. Viaţa nu se bazează numai pe noroc şi pe destin. Uneori mai are nevoie şi de "prezenţa" noastră ca să funcţioneze aşa cum trebuie. Degeaba stăm cu mâinile încrucişate şi aşteptam ca totul să ne fie pus în braţe de-a gata. Dacă am primi totul fără să mişcăm măcar un deget unde ar mai fi rostul de a trăi. Dacă nu ar trebui să luptăm pentru nimic unde ar mai fi bucuria unei reuşite. Dacă doar am zâmbi în fiecare moment unde ar rămâne extazul clipei când după o mare de lacrimi eşti cuprins de căldură unui surâs. Toate aceste schimbări de stări sunt cele care ne fac de fapt să simţim că trăim, că existăm. Judecăm oamenii după aparenţe şi uitam să privim mai departe de un simplu ambalaj. Aruncăm cu păreri în stânga şi în dreapta fără să avem argumente, fără să cunoaştem esenţa. Nu chipurile fac diferenţa însă ceea ce se transmite prin intermediul lor. Punem etichete fără să ştim conţinutul şi când ne dăm seama că am greşit ori e prea târziu ori de cele mai multe ori uităm şi să ne pară rău de greşeala făcută. Suntem toţi făcuţi din aceleaşi elemente, cu toţii avem voie să greşim şi să ne reparăm greşelile pe care le facem. Cu toţii avem voie să facem alegerile fără ca ceilalţi să ne condamne pentru ele. Admir oamenii care ştiu să plângă, care ştiu să zâmbească, care îşi asumă faptele, care îşi recunosc greşelile, care îşi îmbrăţişează curajoşi defectele şi care îşi recunosc calităţile. Admir oamenii care mă ceartă atunci când greşesc. Oamenii care luptă pentru ceea ce îşi doresc, pe cei care vorbesc puţin însă fac mult...

Vino...

Vino acasă, intra în încăpere şi închide uşa în urma ta
Strânge tot ce a rămas în spate, lasă suspinele, uita de vine
Sărută-mă pe frunte, strânge-mă în braţe şi lasă lacrimile să traducă regretele
Priveşte-mă cu frică să pot să citesc în ochii tăi teamă că îţi voi spune să pleci
Întinde-mi mâna să pot ca să mă pierd printre degetele tale reci
Aşează-te pe patul ce ne-a păstrat până astăzi parfumul
Printre perne să pot să găsesc visele rătăcite de tine
Să am curajul să mă înec în braţele tale că într-o mare de dorinţe
Să găsesc momentul în care ne-am îngropat a noastre fiinţe
Cum poţi să te întorci şi să îmi ucizi cu o singură privire frustrarea?
Cum poţi să îmi conturezi zâmbetul dintr-o simplă privire?
Cum poţi să îmi îmbeţi simţurile cu o singură atingere întâmplătoare?
Cum să îţi spun să nu mai vi când cu surâsul tău nimic nu pare că mai doare?

Vino acasă, aşează-te pe jos şi uită-te la mine plin de teamă
De când te-aştept în prag şi să te văd venind spre mine
Să îmi promiţi c-ai să rămâi şi că de astăzi totul va fi bine
Printre iluzii să găsesc un moment de adevăr de care să mă agăţ că de o ultimă speranţă
Să număr secundele, să pierd şirul orelor, să uit de zile şi să te găsesc tot aici
Să îngrop amintirile într-un sertar îngreunat de vine şi iluzii deşarte
Să închid caitele, să golesc cerneala şi să uit de cuvinte în favoarea privirilor
Să îmi potoleşti setea de vise cu o singură atingere a tâmplei
Şi întreg decorul ne desenează încă trupurile în acelaşi contur
Vino acasă ca drumul să îţi găsească din nou paşii ce s-au risipiţi în viscolul rece de afară
Prinde în mâna fulgii care ascultându-mi tristeţea se izbeau rând pe rând de pământ
Adună-ţi trăirile într-o singură stare pe care pot să o îngrămădesc pe o hârtie
Să aranjăm cuvintele aşa cum trebuiau de mult de fie...