16 noiembrie 2009

Infinitul

Azi eşti şi aici şi într-o fractură de secundă ai dispărut. Azi zâmbeşti şi în următorul minut nici să vrei nu mai poţi să faci acest lucru pentru simplul fapt că nu mai exişti. Poate că zâmbetele la fel că şi lacrimile sunt în ediţie limitată.Şi atunci când ne naştem fiecare dintre noi primim o cutie în care acestea se găsesc. Doar la fel cum orice lucru îşi are sfârşitul lui, vine o vreme când şi zâmbetele şi lacrimile se termină şi atunci sfârşim şi noi odată cu ele. E un fel de a spune că nu e bine să radem prea mult dar în acelaşi timp nici să plângem.Şi atunci care mai e sensul vieţii ? Sau poate că viaţă e un drum lung.Şi mergem şi mergem până când cineva ne opreşte şi ne zice «STOP.Până aici a fost drumul tău.Ai ajuns la destinaţie. Acum te poţi opri. E vremea să te odihneşti» Sau poate că sus e nevoie de îngeri.Şi tu ai fost ales să lucrezi în slujba cerului. Vei întreţine norii şi vei adună ploile nefaste. Vei lustrui soarele şi îi vei da sclipire. Vei sculpta luna şi vei menţine mereu ascuţite colţurile stelelor şi nu vei uită niciodată să le alimentezi cu combustibil că seară să poată lumina lângă ţine. Vei scapă obiecte preţioase din mâna şi sunetul lor va fi tunetul. Tu însuţi vei fi fulgerul ce urmează căci aplecandu-te după obiectul scăpat îţi vei expune faţă luminoasă şi vei privi spre noi îndurerat. Vei cerne fulgi să ne încânţi privirea şi nu vom şti că fiecare fulg ce cad este de fapt o scamă de pe haina ta imaculată. O să ne doară tăcerea ta la veşnicie ştiind că niciodată nu o să poţi să ne vorbeşti dar urletele tale de durere le vom simiţii în fiecare zbierat de copil.

Sau poate că aşa a fost să fie. Poate că printre noi era mai rău.Căci oamenii sunt şi ei nişte fiare care se muscă şi îşi fac singur rău, că mai apoi să nu mai ştie ce drum s-apuce de ruşine. Căci aşa suntem noi şi azi şi mâine şi în fiecare zi.Şi deseori vrem să luptăm chiar şi cu moartea. Dar armele pe care le deţinem nu ne dau puterea necesară s-o învingem şi ajungem că noi să fim învinşi de ea.Şi cel mai rău e că uneori nu e ea cea care provoacă lupta ci suntem noi cei care o chemăm să vină. Problema e că o dată ce a venit nu mai e cale de întoarcere.Ne învinge şi apoi ne ia cu ea pe aşa numitul tărâm al sufletelor unde ne lasă singuri să privim suferinţă celor ce încă mai trăiesc.Ne pricopseşte cu toată suferinţă pe care o simt ceilalţi când ne pierd şi fiecare lacrimă scursă reprezintă un picur de durere.Şi abia atunci ne dăm seama că moarte nu trebuie niciodată chemată.Şi încercăm să–i învăţăm pe ceilalţi să n-o facă dar este greu căci trebuie s-o facem prin tăcere.Şi aici nu mai e vorba de un joc copilăresc de mima.Ci trebuie să plecăm chiar noi definitiv că ceilalţi să-şi dea seama că viaţă nu-i o joacă.Şi poate cândva vom realiza că viaţă e mai mult decât atât şi vom învaţă să preţuim că zi suntem aici şi că parcă mâine am vrea să mai rămânem.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu